— Spune-mi, concret, cât timp poți continua fără pauză? Și, dacă tot te lauzi, aș vrea să aud și ce garanții oferi.
— Ce fel de garanții?
— Păi tocmai îți faci reclamă. Eu doar încerc să aflu caracteristicile produsului.
— Femeile sunt înnebunite după mine.
— Toate?
— Aproape toate.
— Interesant. Și niciuna n-a lăsat până acum vreo recenzie?
Mă numesc Elena, am patruzeci și șase de ani și, până nu demult, eram convinsă că bărbații trecuți de cincizeci devin mai echilibrați, mai raționali și, măcar într-o anumită măsură, capabili să-și evalueze realist propriile calități. Viața mi-a demonstrat însă că vârsta nu aduce automat și înțelepciune. Unii bărbați pur și simplu primesc mai mulți ani în care să le explice celorlalți cât de extraordinari sunt.
Pe Adrian l-am cunoscut pe un site de întâlniri. Avea cincizeci și doi de ani. În fotografii părea un bărbat serios, așezat și sigur pe el. Într-una stătea lângă mașina lui. În alta, lângă un grătar din curte. Iar într-o a treia poză apărea sprijinit de un SUV care, după cum aveam să aflu mai târziu, nici măcar nu-i aparținea, ci era al unui vecin. Cu alte cuvinte, avea colecția clasică de imagini a unui bărbat hotărât să pară ceva mai prosper decât îi permitea realitatea.
Nu am vorbit mult înainte să ne vedem. Cam zece zile. Totuși, într-un timp surprinzător de scurt am observat o particularitate a lui Adrian: putea vorbi despre sine la nesfârșit. De fapt, formularea este prea blândă. Nu doar că îi plăcea să povestească despre el. Îl fascina sincer propria persoană și părea să considere orice conversație drept o ocazie perfectă pentru o nouă prezentare personală.
Dacă s-ar fi organizat vreodată un campionat mondial de relatat propriile măreții, Adrian n-ar fi câștigat doar locul întâi. Sunt convinsă că ar fi urcat singur pe scenă, și-ar fi pus medalia la gât, și-ar fi înmânat cupa și apoi ar fi ținut un discurs despre cât de meritată fusese victoria.
La început nu m-a deranjat prea tare. Mi-am spus că există oameni cărora le place foarte mult propria persoană și că, până la urmă, asta nu este neapărat o tragedie. Atâta vreme cât admirația de sine rămâne între niște limite rezonabile, poți conviețui cu ea.
Numai că eu habar nu aveam cât de departe se aflau acele limite în cazul lui Adrian.
Am stabilit să ne întâlnim într-o cafenea mică, unde se vindeau și produse de patiserie, undeva nu foarte departe de centrul orașului. Era un loc plăcut, fără pretenții inutile. Cafeaua era bună, prăjiturile arătau apetisant, iar oamenii veneau acolo mai ales ca să stea de vorbă în liniște, nu ca să-și demonstreze statutul social prin valoarea bonului.
Eu am ajuns la ora stabilită. Mi se pare un lucru firesc între doi adulți. Dacă spui că te întâlnești cu cineva la șase seara, la șase ești acolo.
Nu la șase și douăzeci și patru.
Exact la șase și douăzeci și patru a apărut Adrian. M-am uitat intenționat la ceas și de aceea mi-a rămas ora atât de bine întipărită în memorie.
În cele douăzeci și patru de minute de așteptare avusesem timp să-mi comand cafeaua, să mănânc o prăjitură și să mă întreb de câteva ori dacă omul se rătăcise, uitase de întâlnire sau hotărâse pur și simplu să nu mai vină.
Nu se întâmplase nimic din toate acestea.
Întârziase.
Atât.
Și, după expresia feței lui, nu părea să considere că exista vreun motiv pentru care ar fi trebuit să se simtă măcar puțin jenat.
S-a apropiat de masă și a spus calm:
— Bună.
Mi-am coborât privirea spre ceas. Apoi l-am privit pe el. După aceea, m-am uitat iar la ceas.
A observat.
— Traficul.
Desigur. Traficul.
Într-un oraș în care, din zona în care locuia el până la cafenea, drumul dura cam șapte minute.
Totuși, sunt o persoană pașnică și nu aveam chef să transform prima întâlnire într-un proces. N-am comentat. Adrian s-a dus la tejghea și și-a comandat o cafea.
Separat.
Rapid.
Fără nici cea mai mică ezitare.
A făcut-o cu o naturalețe atât de bine exersată, încât pentru o clipă am avut impresia că repetase scena de câteva ori în fața oglinzii.
Și tocmai atunci mi-a trecut pentru prima dată prin minte că poate întârzierea lui nu fusese chiar atât de întâmplătoare.
Pentru că, dacă ar fi ajuns la timp, probabil că ne-am fi uitat împreună la meniu, am fi comandat în același timp și s-ar fi putut ajunge, cine știe, chiar la momentul acela complicat în care doi oameni se află simultan lângă casa de marcat.
Așa însă, problema era rezolvată elegant: eu îmi cumpărasem deja cafeaua și prăjitura.
Practic.
Comod.
Economic.
O strategie suficient de sofisticată încât ar fi putut fi prezentată la Ministerul Finanțelor.
Dar adevăratul spectacol nici măcar nu începuse.
Mai întâi, Adrian a considerat necesar să-mi vorbească pe larg despre realizările sale.
M-am pregătit, în sinea mea, să aud despre vreo afacere construită de la zero, despre călătorii interesante, poate despre proiecte de care era mândru sau despre cine știe ce experiențe de viață.
Ce optimistă eram.
Prima mare realizare pe care a ales să mi-o prezinte a fost apartamentul.