Fiica mea mai avea o singură dorință, iar soțul meu acceptase orice muncă suplimentară ca să o transforme în realitate.
Ce nu știam eu era că, în această ultimă călătorie a familiei noastre, Andrei chemase încă o persoană.
Când adevărul a ieșit la iveală, omul acela se afla deja la hotel și aștepta un singur răspuns: dacă Mara avea să vrea să-l cunoască.
Eram însărcinată în șapte luni când l-am îngropat pe Radu.
Tatăl biologic al Marei a murit înainte ca ea să se nască. Cu șase săptămâni înainte de nunta noastră, un șofer beat a intrat pe contrasens și s-a izbit cu viteză de mașina lui.
La înmormântare îmi țineam palmele pe burta rotundă și încercam să înțeleg cum era posibil ca un copil să-și piardă tatăl înainte de a-i vedea măcar chipul.
Ani întregi am fost doar eu și Mara.
Apoi, în viața noastră a apărut Andrei.
Ne-am cunoscut când Mara avea cinci ani. El lucra la firma care se ocupa de întreținerea blocului în care stăteam cu chirie. Într-o după-amiază, țeava de sub chiuveta din bucătărie a început să curgă, iar apa se strângea în dulap.
Cât timp Andrei desfăcea sifonul și schimba o garnitură, Mara îl urmărea de parcă asista la un spectacol.
— Dumneavoastră știți să reparați orice? l-a întrebat ea.
Andrei a ridicat privirea spre ea și a zâmbit.
— Aproape orice.
Nu a încercat niciodată să-i ia locul lui Radu. Nu i-a cerut Marei să-i spună într-un anumit fel, nu a pretins recunoștință și nu s-a purtat ca și cum ar fi trebuit să primească un rol doar pentru că mă iubea pe mine.
Pur și simplu era acolo.
Venea la serbările de la școală. A învățat, cu o încăpățânare aproape comică, să-i împletească părul, deși primele codițe ieșeau strâmbe. Iar când Mara se trezea noaptea dintr-un coșmar, se așeza lângă patul ei până când respirația i se liniștea.
După doi ani ne-am căsătorit.
Prima dată când Mara i-a spus „tata” a fost chiar în timpul petrecerii, în timp ce tăiam tortul.
— Tata, ai cremă pe mânecă.
Andrei a încremenit cu cuțitul în mână.
Mara s-a speriat imediat.
— N-am voie să-ți spun așa?
El a lăsat totul, s-a așezat în genunchi în fața ei și i-a prins ușor mâinile.
— Pentru mine e mai mult decât voie.
Mai târziu l-am auzit plângând în baie. Credea că nimeni nu-l aude.
La șase luni după aceea, Mara a început să obosească neobișnuit de repede. La început am pus totul pe seama școlii. Apoi, dimineața, am început să observăm vânătăi pe brațe și pe picioare, fără să știm de unde apăruseră.
Diagnosticul l-am primit într-o joi dimineață.
Leucemie.
Mara avea opt ani.
Următorii doi ani s-au transformat într-un cerc fără capăt de saloane de spital, analize, medicamente, perfuzii și speranțe rostite cu grijă, de parcă și un cuvânt prea optimist ne-ar fi putut pedepsi.
Andrei a trecut prin toate împreună cu noi.
Până la zece ani, Mara ajunsese să petreacă mai mult timp în pat decât afară.
Din fereastra salonului urmărea uneori copiii care alergau după o minge pe terenul din curtea spitalului.
— Tata, de ce eu nu pot să alerg cu ei? îl întreba. De ce trebuie să stau mereu întinsă?
Andrei se așeza lângă ea și îi lua mâna între palmele lui.
— Pentru că trupul tău are nevoie acum de mult mai multă odihnă decât al lor.
— Nu e corect.
— Nu, spunea el încet. Nu e deloc corect.
Într-o după-amiază, Mara nu a mai pus întrebarea obișnuită. S-a uitat direct la mine.
— Mamă, când o să fiu iar normală?
M-am întors spre geam. Nu pentru că nu voiam s-o privesc, ci pentru că nu reușeam să-mi fac fața să mintă.
În săptămâna următoare, doctorița Ionescu ne-a rugat să discutăm fără Mara.
Ne-am așezat într-un cabinet mic. Îmi amintesc și acum cât de tare bâzâia neonul de deasupra noastră.
— Tratamentul nu mai are răspunsul pe care îl speram, ne-a spus ea. Continuarea lui ar putea să-i provoace mai multă suferință fără să-i ofere, în mod realist, un timp semnificativ în plus.
Andrei și-a dus o mână la gură.
Eu am fost cea care a întrebat ceea ce el nu reușea să rostească.
— Cât mai are?
Doctorița Ionescu ne-a spus că nimeni nu putea răspunde exact. Poate câteva luni. Poate mult mai puțin.
În seara aceea am așteptat până am ajuns acasă.
Mara înțelegea mai mult decât ne plăcea nouă să credem.
Stăteam amândoi lângă patul ei, eu într-o parte, Andrei în cealaltă, când a întrebat:
— Eu mor?
Mi-a venit să spun „nu” atât de repede încât aproape că am deschis gura. Dar n-am putut.
I-am strâns doar palma.
— Medicamentele nu te mai ajută cum te ajutau înainte.
Mara a privit pătura.
— Deci da?
— Nu știm cât timp mai avem, i-am spus.
A început să plângă fără zgomot. Andrei a izbucnit și el în lacrimi.
După ce primul val de groază s-a mai domolit și Mara a reușit să vorbească din nou, și-a șters obrajii cu dosul palmei.
— Eu vreau să văd un castel ca în povești.
Andrei și-a șters fața.
— Un castel adevărat?
— Da. Și vreau să-mi bag picioarele în mare. În mare adevărată.
— Dar ai văzut marea, i-am spus.
M-a privit de parcă tocmai spusesem cea mai absurdă replică din lume.
— La televizor. Aia nu se pune.
Andrei s-a uitat la mine.
— Te ducem.