Zece ani înseamnă mult sau trec într-o clipă? Pentru Marian, acel deceniu devenise o viață întreagă, prinsă între huruitul utilajelor din fabrica de mobilă și serile liniștite petrecute într-un apartament modest cu două camere. Pe Ioana o cunoscuse la nunta prietenului lor comun, Radu. El era pe atunci un tânăr cu părul mereu răvășit, proaspăt angajat la fabrica de mobilă „ArtMobi”, iar ea, o studentă firavă într-o rochie ușoară, care părea că ajunsese din greșeală printre oamenii obișnuiți din jur.
Totul se legase repede între ei. Mai întâi fusese un dans pe o melodie veche pe care o știa toată lumea, apoi o plimbare lungă pe străzile orașului, târziu în noapte, și, câteva zile mai târziu, prima întâlnire stângace într-un parc. Nici măcar un an nu trecuse când se aflau deja în fața altarului și își puneau verighetele pe degete. După o vreme, Ioana se angajase și ea la aceeași fabrică, numai că nu în hala zgomotoasă, ci în clădirea administrativă, la vânzări, unde mirosul de rumeguș și lac era înlocuit de parfumuri scumpe, cafea proaspătă și cataloage tipărite pe hârtie lucioasă.
Marian își iubea cu adevărat meseria. Era dintre oamenii despre care colegii spuneau fără ironie că au mâini de aur. Nu avea nevoie de prea multe explicații ca să „înțeleagă” o bucată de lemn. Știa cum să domolească stejarul tare, cum să scoată la lumină fibra frumoasă a frasinului și cum să transforme câteva scânduri într-un obiect care părea să aibă suflet. Viața lui era simplă, clară și previzibilă. Așa fusese până în toamna aceea, când o neliniște măruntă, aproape ridicolă la început, a început să se strecoare în casa lor.
Totul a pornit de la un detaliu pe care altcineva poate nici nu l-ar fi observat. Marian era foarte ordonat, uneori chiar exagerat de atent la lucrurile mici, iar în fiecare sâmbătă se ocupa singur de rufe. Între ei exista de ani buni o împărțire tacită a treburilor: Ioana pregătea masa de duminică, iar el spăla hainele și se ocupa de curățenia mai grea. Într-o seară, în timp ce sorta lucrurile adunate în coș, Marian s-a oprit brusc.
Printre tricourile lui de lucru și hainele purtate prin casă erau câteva perechi de chiloți de-ai Ioanei. Două la început. Apoi, când a ridicat un prosop, a mai găsit două. Sub ele, alte câteva. Își amintea foarte bine că luni dimineață coșul fusese gol. Marți seara apăruseră deja două perechi. Miercuri, încă două. Până vineri, coșul era plin de dantelă subțire, bumbac și mătase.
„De ce își schimbă lenjeria de două ori într-o singură zi de lucru?”, s-a întrebat pentru prima dată.
Nu i-a spus nimic imediat. Și-a zis că poate exista o explicație banală și că, înainte să pună întrebări, ar fi mai bine să observe. Numai că săptămâna următoare s-a întâmplat la fel. Și apoi încă o dată. Ioana pleca dimineața de acasă într-un anumit set de lenjerie, iar seara, în coș, apăreau aproape invariabil două perechi noi. În rest, ea părea aceeași femeie blândă, calmă și atentă. La treizeci și doi de ani păstrase acea ușurință care îl cucerise pe Marian la nunta lui Radu. Trupul ei căpătase forme mai mature, chipul devenise mai expresiv, privirea mai adâncă. Doar că, acum, soțului i se părea tot mai des că ochii ei ascundeau ceva.
Bănuiala seamănă cu o infecție. La început e un punct mic, aproape neînsemnat, dar dacă primește hrană, se întinde repede și începe să roadă omul pe dinăuntru. Marian a ajuns fără să vrea să-i observe pe toți bărbații care lucrau în apropierea soției lui.
Departamentul de vânzări se afla într-o aripă separată a clădirii administrative. Cu Ioana lucrau trei bărbați. Primul era domnul Vasile Popescu, aproape de pensie, un om care rareori își ridica ochii din tabele, facturi și cifre. Al doilea era un stagiar foarte tânăr, mereu cu mintea în altă parte. Iar al treilea era Cătălin.
Cătălin avea în jur de treizeci de ani. Înalt, atletic, îmbrăcat mereu în cămăși perfect călcate, părea opusul lui Marian, ale cărui palme erau pline de zgârieturi fine, tăieturi și urme de praf de lemn. Când îl întâlnea, Cătălin îi arunca o privire pe care Marian nu știa cum s-o interpreteze: parcă era un amestec de superioritate și zâmbet abia reținut. De fiecare dată când intra în birou după documente tehnice, simțea acea privire și o lua cu el înapoi în hală.
— Salut, Mariane, i-a spus Cătălin într-o zi, fără să-și dezlipească ochii de monitor. Tot cu scândurile? Mă rog, fiecare cu ale lui.
Ioana stătea la biroul de alături. Nici măcar nu și-a ridicat privirea, însă Marian a observat că, pentru o fracțiune de secundă, degetele ei s-au oprit deasupra tastaturii. Sau poate că gelozia începuse deja să-l facă să vadă semne acolo unde nu era nimic.
Un om gelos poate inventa imagini care îl îngrozesc chiar pe el. Marian își imagina ce s-ar putea întâmpla în birou în pauza de masă. Îl chinuia aceeași întrebare: de ce două perechi de lenjerie pe zi? Se schimba înainte să se întâlnească cu Cătălin? Sau după? În mintea lui apărea tot mai des acel bărbat sigur pe el, mișcându-se prin încăpere de parcă biroul, clădirea și chiar oamenii din jur îi aparțineau.