În noaptea aceea, eu și ginerele meu am rămas blocați într-un motel ieftin de la marginea șoselei, undeva între un sat și oraș. Vântul urla pe lângă ferestre ca un câine flămând uitat afară, iar bătrâna noastră Dacie se oprise în mijlocul drumului de parcă, după atâtea drumuri, hotărâse că nu mai are nimic de demonstrat. Platforma urma să ajungă abia spre zori. Camera mirosea a umezeală, lemn ud și dezamăgiri vechi. Saltelele scârțâiau la orice mișcare, ca și cum ar fi fost gata să cedeze.
Mă cheamă Doina și am cincizeci și șase de ani. N-am fost niciodată femeia fatală din reviste, dar nici nu mă grăbeam să mă trec în rândul bătrânelor. Ba chiar eram convinsă că, la nevoie, încă puteam pune în umbră destule femei mai tinere.
Pe scaunul din fața mea stătea Radu, ginerele meu. Înalt, slab, cu privirea obosită și barba de câteva zile, semăna cu un personaj dintr-un film polițist românesc vechi.
Ne întorceam de la sora mea, Viorica, care locuia la țară. Ea făcea și acum plăcinte cât tava de cuptor și nu lăsa niciun musafir să plece fără să guste din țuica ei de casă, pusă la macerat cu ierburi după o rețetă despre care spunea mereu că vine „din bătrâni”.
Fiica mea, Corina, rămăsese în oraș. Ca de obicei, îi apăruse ceva urgent la serviciu, iar urgența aceea se dovedise, din nou, mai importantă decât întâlnirea cu familia.
Așa se făcea că eu și Radu eram singuri într-o cameră cu două paturi înguste și cu niște cearșafuri care, după aspect, păreau să fi prins vremurile când se stătea la coadă pentru orice.
— Ei, Radu? am spus, scoțând din geanta de drum o sticlă de țuică pe care o luasem de acasă, „pentru orice eventualitate”. Doar n-o să stăm aici ca două buturugi în noroi. Hai să ne încălzim puțin până vine platforma aia blestemată.
Radu a zâmbit strâmb. În ochii lui se vedea oboseala familiară a unui om care trăise ani buni alături de Corina.
Avea doar treizeci și doi de ani, dar uneori părea că ducea de un deceniu în spate toate toanele ei.
Am turnat țuică în două pahare de plastic. În cameră nu exista nimic mai demn de numele de veselă.
Am ciocnit atât de tare, încât mi-am imaginat că am trezit până și gândacii ascunși pe sub tapet.
— Pentru ce bem, doamnă Doina? a întrebat Radu, înghițind încet prima gură, de parcă ar fi gustat un coniac scump.
— Pentru ca viața noastră să nu se strice la fel de des ca Dacia asta afurisită, am răspuns și am golit paharul.
M-a ars pe gât, dar imediat după aceea o căldură plăcută mi s-a răspândit prin tot corpul. Pentru câteva clipe m-am simțit cu douăzeci de ani mai tânără.
— Că tu, Radu, ești încă bărbat tânăr și oftezi deja ca o Dacie 1310 pe un deal abrupt.
A izbucnit în râs și s-a lăsat pe spătar.
Scaunul a scos un scârțâit lung, de parcă voia și el să se plângă de soartă.
— Asta a fost cu bătaie spre Corina? a întrebat el. În ritmul ăsta, mă trimite la garaj înainte de patruzeci. În fiecare seară apare câte ceva: ba ciorba e prea puțin sărată, ba pantofii nu sunt unde trebuie, ba respir prea tare.
Am pufnit și am umplut iar paharele.
Vorba s-a legat repede, ca un pârâu după o ploaie de primăvară.
La început am râs de Viorica, care încercase să ne convingă să gustăm dintr-o damigeană veche pe care era lipită o etichetă decolorată: „Compot, 1975”.
Apoi, fără să ne dăm seama, am ajuns să vorbim despre viețile noastre.
Țuica ne slăbise reținerile și, în scurt timp, ne purtam ca doi prieteni vechi nimeriți întâmplător în același compartiment de tren.
— Ascultă, Radu, am spus, privindu-l pe deasupra paharului. Ce se întâmplă, de fapt, între tine și Corina? Ești tânăr, sănătos, arăți bine, iar ea umblă prin casă mereu cu fața de parcă a mușcat dintr-o lămâie întreagă. Nu vă mai încălziți unul pe altul?
Radu a ezitat.
A început să rotească paharul între degete, de parcă răspunsul potrivit s-ar fi putut afla pe fundul lui.
— Nu știu, doamnă Doina. Uneori am impresia că suntem două fire dezizolate. Numai că, în loc să iasă scântei, facem mereu scurtcircuit. Eu încerc, dar Corinei nu-i convine nimic. Dumneavoastră o cunoașteți mai bine decât mine.
Știam prea bine despre ce vorbea.
Corina fusese încăpățânată de mică. Semăna cu tatăl ei: când își băga ceva în cap, nu mai exista om care să o întoarcă din drum.
Iar Radu, se vedea, ajunsese să obosească de nemulțumirea ei fără sfârșit.
M-am aplecat puțin spre el. Alcoolul netezea parcă toate colțurile ascuțite ale lumii, iar eu am simțit nevoia să-l provoc.
— Dar ai încercat vreodată s-o zgâlțâi cum trebuie? Uneori o femeie trebuie aprinsă ca lemnul umed într-o sobă rece. Dacă nu, scoate numai fum. Poate Corina ta s-a răcit de mult.
Radu s-a înecat cu băutura și a început să tușească.
S-a uitat la mine cu o uimire în care se amestecau jena și o curiozitate cât se poate de sinceră.
— Vorbiți serios, doamnă Doina? a reușit el să spună, ștergându-se la gură cu mâneca. Totuși, vorbim despre fiica dumneavoastră.