Într-o dimineață obișnuită de marți, vila mea era nefiresc de tăcută. Podelele de marmură se întindeau dintr-o încăpere în alta, lustruite de oameni ale căror chipuri abia dacă le cunoșteam. Singurul sunet venea de la pendula veche pe care Elena o alesese în 1985. Tic-tacul ei lent părea să măsoare nu timpul, ci golul din jurul meu.
Aveam șaptezeci și nouă de ani și, în ultimele trei zile, nu auzisem nicio voce omenească în casa aceea uriașă.
În anii ’70 pusesem bazele unei rețele de magazine cu prețuri accesibile care ajunsese una dintre cele mai mari din sudul României. Mai târziu deschiseserăm filiale în încă cinci județe. La șaizeci de ani aveam mai mulți bani decât ar fi trebuit să aibă un singur om. Și totuși, când mă așezam la masa din sufragerie, nu mă aștepta nimeni.
Elena murise în 1989, într-un accident pe un drum ud de ploaie. Nu avuseserăm copii. Acum medicii îmi mai dădeau șase luni, iar cancerului în stadiul patru nu-i păsa câte magazine purtau numele familiei mele.
În ultimele săptămâni auzisem suficiente discuții ca să înțeleg că nu doar Radu aștepta să mor. Pentru unii nu mai eram deja o ființă vie, ci o semnătură pe acte, un fotoliu care urma să se elibereze și un sac de bani care încă respira.
— Domnule, astăzi arătați mult mai bine, spuse Radu cu un zâmbet atent exersat când intră în cameră.
Era director regional, iar de doisprezece ani îl pregăteam pentru o funcție mai înaltă.
— Mor, Radu. Nu mă jigni cu asemenea complimente.
— Voiam doar să vă încurajez.
Privirea lui alunecă pentru o clipă spre flacoanele cu medicamente de pe măsuța laterală, de parcă le-ar fi numărat în gând.
Apoi îmi împinse peste marmura biroului un dosar gros.
— Am adus documentele pentru transferul conducerii. Deocamdată sunt doar o variantă preliminară. Pentru momentul în care veți fi pregătit.
— Adică atunci când voi muri.
— Domnule, vă rog…
I-am făcut semn spre hol.
— Răspunde la telefon. Îl aud vibrând în buzunarul tău. Vreau câteva minute singur.
A ieșit, iar eu m-am ridicat încet și l-am urmat. Mă sprijineam în baston și pășeam pe covor cât puteam de ușor.
Vocea lui se auzea limpede prin ușa întredeschisă a cabinetului.
— Nu, nu, bătrânul se stinge repede. Practic e deja doar un sac de bani pe picioare. Cel mult șase luni și consiliul va fi în mâinile mele.
M-am oprit în mijlocul coridorului.
Construisem o afacere datorită căreia familii din șase județe puteau cumpăra hrană și lucruri de bază la prețuri suportabile, iar omul în care investisem cea mai multă încredere tocmai mă redusese la un sac de bani.
O oră mai târziu, Radu plecă din vilă, îmi strânse mâna cu fermitate și îmi promise că avea să revină săptămâna următoare.
Am rămas singur în cameră.
— Trebuie să existe măcar un astfel de om, am spus cu voce tare. Un singur om care să ajute un necunoscut fără să aștepte nimic în schimb.
Atunci a prins contur ideea.
Nu un testament obișnuit. Nu un vot al consiliului. Un test adevărat.
Aveam să-l găsesc singur pe acel om. Cine ar fi întins o mână unui bătrân aparent inutil, îmbrăcat într-o haină ruptă, urma să primească tot ce construisem într-o viață.
M-am privit în oglindă. Cămașa era făcută pe comandă, iar părul argintiu îmi era pieptănat impecabil. Chiar și bolnav, încă arătam ca un om bogat.
Am luat foarfeca.
— Miliardarul trebuie să dispară, am șoptit. Abia atunci o să se vadă adevărul.
Mi-am tăiat părul fără milă până când șuvițele au rămas inegale și răvășite. Mi-am lipit o barbă încâlcită, mi-am pus haine vechi și rupte, cu miros de subsol umed, apoi am frecat murdărie în ridurile din jurul ochilor.
La urmă am turnat lapte acru pe partea din față a paltonului.
Sub toată deghizarea purtam însă același parfum scump pe care îl foloseam de ani întregi. Era o glumă pe care numai eu o înțelegeam și, în același timp, o amintire a omului care se ascundea dedesubt.
Când m-am uitat din nou în oglindă, miliardarul dispăruse.
În fața mea era un bătrân pentru care trecătorii nu s-ar fi oprit nici măcar o clipă.
M-am sprijinit greu în bastonul vechi și am plecat.
Ușile automate ale unuia dintre cele mai mari magazine ale mele s-au deschis în față. Lumina puternică m-a izbit în ochi. Patruzeci de ani din viața mea erau așezați ordonat pe rafturi nesfârșite.
Prima persoană la care am mers a fost o femeie cu un coș plin de portocale.
Mi-am dres glasul.
— Doamnă, aveți cumva câțiva lei? Aș vrea să-mi cumpăr ceva de mâncare.
Și-a prins nasul între degete atât de tare, încât i s-au albit încheieturile.
— Doamne, miroși îngrozitor.
S-a întors și a plecat fără să se uite înapoi.
Am încercat apoi să vorbesc cu un bărbat de lângă raionul de pâine. Nici măcar nu m-a lăsat să termin propoziția.
Și-a scos telefonul și a îndreptat camera spre mine.
— Oameni ca ăsta nici n-ar trebui lăsați înăuntru, îi spuse femeii de lângă el. Unde e paza?
Am mers mai departe.
În dreptul rafturilor cu conserve stătea un adolescent îngrijit, cu o geacă purtând emblema echipei școlii, absorbit de telefon. L-am rugat încet să-mi cumpere o singură conservă de tocană de vită.