— Și ce-ai de gând să faci, bătrâno? Suni la poliție? — Victor stătea tolănit pe canapeaua din bucătărie și învârtea alene lingurița prin ceașca de cafea. — O să vină, o să pună câteva întrebări și după aceea o să plece. Eu tot aici rămân. Iar când rămânem singuri, pentru ea o să fie mult mai rău.
Ana stătea lângă chiuvetă, cu fața spre fereastră, și trăgea neliniștită mâneca bluzei de casă peste încheietură. Pe obrazul stâng i se vedea o vânătaie proaspătă, întunecată. Venisem la ei fără să-i anunț. Gătisem o oală de ardei umpluți, îi împărțisem în caserole și mă hotărâsem să le las și lor câteva porții în drum spre casă. Am descuiat cu cheia de rezervă și mi-a fost de ajuns o singură privire ca să înțeleg că se întâmplase ceva. Victor nici măcar nu s-a obosit să-și schimbe expresia. Așa fusese mereu: convins că banii și părinții lui cu relații îi dau dreptul să facă orice fără să răspundă în fața nimănui.
Fiica mea s-a încordat din cap până-n picioare când soțul ei doar a întins mâna după un șervețel. Îl urmărea pe sub sprâncene, de parcă și o respirație ceva mai zgomotoasă l-ar fi putut înfuria. În camera alăturată dormea Matei, nepotul meu de numai trei luni. Ana pășea aproape fără zgomot, atentă la fiecare mișcare, numai să nu provoace încă o izbucnire a lui Victor.
— Îți strângi lucrurile și pleci de aici, i-am spus eu, privindu-l drept în ochi.
Victor și-a lățit zâmbetul. De data aceasta părea chiar sincer amuzat. S-a ridicat încet de pe canapea și, odată ajuns în picioare, mă depășea aproape cu un cap.
— Apartamentul e al meu, iar nevasta tot a mea e, a spus printre dinți. Ce avem noi de împărțit rezolvăm singuri. Tu mai bine pleacă până nu te ajut eu să cobori scările. Nu te băga în familia altora.
A trecut pe lângă mine și m-a izbit intenționat cu umărul, apoi s-a dus în sufragerie și a dat televizorul atât de tare încât vocea comentatorului sportiv a umplut locuința. Tocmai se anunțase un gol, iar din difuzoare răsunau strigăte. Victor nu mă considera nici măcar pentru o clipă o amenințare. Pentru el eram doar o femeie în vârstă, enervantă, care nu știa când să tacă și unde îi este locul.
M-am apropiat de Ana și i-am pus ușor mâna pe umăr. A tresărit atât de puternic, încât mi s-a strâns inima.
— Ana, scoate gențile. Ia actele, hainele și tot ce-i trebuie lui Matei.
— Mamă, te rog, nu face asta, a șoptit ea, aruncând o privire speriată spre ușă. Mi-a promis că nu se mai întâmplă. Dacă vede că îmi strâng lucrurile, atunci el o să ne…
N-a putut termina.
— Fă cum îți spun.
Mi-am scos telefonul. Nu cunoșteam polițiști, nu aveam prieteni printre oameni importanți și nici vreun cont bancar care să-mi permită să rezolv problemele cu bani. Aveam însă altceva. Aveam o familie adevărată. Și era mare. L-am sunat pe fiul meu cel mare.
— Mihai, lasă tot ce faci. Ia-i pe frații tăi cu tine. Sună-l și pe unchiul Nicolae, să vină și băieții lui. Veniți imediat la Ana.
N-a fost nevoie să-i explic nimic. Mihai a tăcut o clipă, apoi mi-a răspuns scurt:
— Am înțeles. Pornim acum.
Am rămas cu Ana în bucătărie. Am luat-o în brațe și apoi i-am ținut mâna strâns în palma mea. Din sufragerie îl auzeam pe Victor râzând zgomotos la ceva de la televizor, ca și cum nimic nu se întâmplase. De fiecare dată când izbucnea în râs, fiica mea tresărea. Eu însă nu-i dădeam drumul la mână.
După aproximativ patruzeci de minute, din curte au început să se audă, una după alta, portiere de mașini trântindu-se. Erau multe. La scurt timp a piuit interfonul; tocmai ieșea cineva din bloc și ai noștri au putut intra. Apoi, de pe casa scării, au venit pași grei și liniștiți. Nimeni nu alerga. Nimeni nu striga. Nu era nevoie.
Am deschis încet ușa.
Holul s-a umplut repede de bărbați. Mihai a intrat primul. În urma lui au apărut Radu și Sorin, ceilalți doi fii ai mei. Apoi au venit nepoții — șapte sau opt bărbați adulți, zdraveni, care aproape că au umplut coridorul. Niciunul nu a înjurat. Niciunul nu a ridicat vocea și nimeni nu a amenințat pe nimeni. Au rămas pur și simplu acolo, tăcuți, privind spre interiorul apartamentului.
Victor a auzit mișcarea și a ieșit iritat din sufragerie, gata să spună ceva. Când a văzut însă cine se afla în hol, s-a oprit în loc. Parcă toate cuvintele pe care le pregătise i se blocaseră în gât. Și-a plimbat încet privirea de la un bărbat la altul. Pentru prima dată de când îl cunoșteam, nu mai avea nimic de spus.
Mihai și-a desfăcut calm fermoarul gecii.
Victor a făcut un pas înapoi și s-a împiedicat cu călcâiul de taburetul de lângă perete.
— Eu… eu trebuie să mut mașina, a reușit el să spună cu voce răgușită. Cred că am blocat pe cineva acolo, în fața blocului.
Mihai a făcut un singur pas înainte, fără să rostească vreun cuvânt.
Victor n-a mai vrut să afle ce s-ar putea întâmpla dacă rămânea. S-a repezit spre ușă, s-a strecurat lateral printre Radu și Sorin și a pornit aproape în fugă pe scări. Câteva clipe, singurul lucru care s-a mai auzit dinspre casa scării a fost zgomotul rapid al pantofilor lui lovind treptele.