Pe măsuța din hol îi rămăseseră portofelul și cheile de la mașină.
Nimeni nu s-a dus după el.
Mihai s-a întors spre sora lui.
— Ana, unde sunt gențile? Pune în ele tot ce vă trebuie. Vă luăm cu noi acasă.
Din dormitor s-a auzit atunci plânsul lui Matei, trezit de agitația din apartament. Radu s-a dus imediat la el. După nici un minut s-a întors ținând copilul cu grijă în brațe și legănându-l ușor, până când plânsul a început să se domolească.
Restul serii s-a scurs într-o forfotă tăcută. Fiii mei și nepoții au scos valizele, au împăturit haine, au strâns cutii și s-au asigurat că toate actele importante erau la locul lor. Nimeni n-a bombardat-o pe Ana cu întrebări. Nimeni n-a cerut explicații și nimeni n-a început să discute despre ceea ce se întâmplase între ea și Victor.
Pur și simplu își luau sora și copilul și îi duceau într-un loc în care nu mai trebuiau să se teamă de nimic.
Când mica noastră coloană de mașini a ieșit din curtea blocului, ferestrele apartamentului de la etajul cinci rămăseseră întunecate. Mașina lui Victor era încă parcată lângă intrare, exact unde o lăsase.
Au trecut câteva luni.
Urmele de pe chipul Anei s-au șters treptat. Mai întâi au dispărut vânătăile. Apoi, încetul cu încetul, a încetat să mai tresară la vocile ridicate sau la mișcările bruște ale celor din jur. A început iar să vorbească despre ce vrea să facă, să iasă la plimbare și, mai ales, să zâmbească fără să privească imediat în jur de teamă.
Victor n-a avut curajul să vină personal nici măcar pentru lucrurile lui. După două luni a trimis un avocat. Acesta a luat de la Mihai documentele și cheile mașinii, iar în schimb a lăsat actele pregătite pentru divorț.
Fostul meu ginere n-a mai apărut niciodată în cartierul nostru.
În seara aceasta ne-am adunat din nou cu toții în bucătăria mea. Afară se întunecase de mult, iar pe aragaz apa din ibric era gata să fiarbă. Sorin povestea râzând o întâmplare amuzantă de la serviciu. Radu îi dădea lui Matei piure de mere cu lingurița și, din când în când, îi ștergea bărbia cu un șervețel.
Ana stătea lângă ei și zâmbea în timp ce își asculta frații glumind.
M-am uitat la copiii mei și atunci am înțeles cât de simplu fusese, de fapt, lucrul care conta cel mai mult: nu trebuise să demonstrăm nimic nimănui.
Nu fusese nevoie nici de răzbunare, nici de amenințări și nici de vreo încercare de a-i întoarce lui Victor răul pe care îl făcuse.
Fuseserăm doar acolo, împreună, exact în clipa în care Ana și copilul ei avuseseră nevoie de noi.
Și asta fusese de ajuns.