Elena Marinescu desfăcu încet, chiar în încăperea mică a dispensarului, haina matlasată îmbibată de ploaie.
Copilul aproape că nu se mișca. Pielea îi avea o nuanță albăstruie, buzele erau decolorate, iar respirația venea atât de rar și de slab, încât trebuia să te apropii ca să observi că pieptul încă se ridica. Cordonul ombilical fusese legat cu o fâșie îngustă de pânză, ruptă din basmaua Anei.
— Aduceți sticle cu apă caldă! — porunci Elena pe un ton tăios. — Dar aveți grijă să nu-l ardeți. Apă caldă, repede!
Ioana alergă spre sobă. Gheorghe Stan rămase nemișcat lângă ușă, ud până la piele, cu părul cărunt lipit de frunte. Nici măcar nu-și dădea seama cât de tare îi tremurau degetele.
— Trăiește? — întrebă el aproape în șoaptă.
— Deocamdată, respiră.
Elena lipi pruncul de propriul piept, îl ascunse sub puloverul ei gros și începu să-i frece cu grijă spatele minuscul cu palma.
— Ați chemat salvarea de la spital?
— Am chemat-o, — răspunse primarul. — Dar drumul e numai noroi. Au spus că nu pot ajunge mai devreme de o oră.
— Peste o oră s-ar putea să nu mai aibă nevoie de doctori.
Ioana se întoarse spre perete și își făcu repede semnul crucii.
Femeile din casele apropiate începură să aducă pături încălzite, scutece curate și lapte de capră. Una mai aprinse o sobă, alta puse un ceainic mare la încălzit. În scurt timp, dispensarul se umplu de oameni, dar nimeni nu îndrăznea să vorbească tare.
Toți ascultau respirația aproape imperceptibilă a copilului.
După câteva minute, micuțul deschise brusc gura și scoase un scâncet slab și răgușit, atât de subțire încât abia semăna cu un plâns.
Ioana izbucni în lacrimi.
— Ați auzit? Plânge!
— Mai încet! — o opri Elena cu severitate, deși și ea își șterse imediat o lacrimă cu mâneca. — Să nu-și irosească puterile.
Ambulanța ajunse abia după o oră și jumătate. Copilul fu dus la spital, iar Elena plecă împreună cu el.
Pe Ana au mutat-o într-o cameră liberă a căminului cultural. Femeile i-au spălat trupul, au îmbrăcat-o într-o rochie curată și i-au închis cu grijă ochii.
Pe pieptul tinerei rămăsese urma unei palme minuscule — o pată mică și întunecată pe materialul încă umed.
Etapa a doua. Telegrama către nord
Să dea de Radu era aproape imposibil.
La exploatarea unde lucra, singurul telefon se afla în biroul șefului de echipă. Legătura radio cădea mereu, semnalul apărea pentru câteva clipe, apoi dispărea din nou. Primarul trimisese o telegramă urgentă, însă știa foarte bine că putea dura câteva zile până când mesajul ajungea la destinatar.
Atunci Gheorghe hotărî să plece personal în oraș.
Stătu ore întregi lângă punctul telefonic, în timp ce operatoarea încerca să facă legătura cu așezarea îndepărtată din nord. Vocea din receptor se pierdea, revenea, iar cuvintele se înecau într-un trosnet asurzitor.
— Domnule Radu? — striga aproape Gheorghe. — Vă sună cineva de acasă! Mă auziți?
— Aud… Cine e?
— Gheorghe Stan. Din Valea Lungă.
— Ce s-a întâmplat cu Ana?
Gheorghe închise ochii.
Îi reveni în față câmpul spălat de ploaie, locul în care fusese cândva claia de fân și tânăra care își dăduse haina copilului pentru a-l feri de frig.
— Radu, trebuie să fii tare. Ana a născut.
Pentru câteva secunde lungi, din receptor nu se auzi decât pârâitul legăturii.
— A născut? Dar era prea devreme… E băiat sau fată?
— Băiat.
— Trăiește?
— E la spital. Doctorii fac tot ce pot.
— Dar Ana? Unde e Ana?
Gheorghe nu reuși să spună imediat cuvintele de care se temea.
— Radu… Ana nu mai este.
În clipa aceea, legătura se întrerupse.
Când operatoarea reuși să refacă apelul, șeful de echipă spuse că Radu leșinase chiar lângă telefon. Îl duseseră la punctul medical al exploatării.
Chiar a doua zi, bărbatul porni spre casă. Mai întâi merse cu mașina care transporta muncitorii, apoi cu un camion prins la ocazie, iar ultima parte a drumului o făcu cu trenul. Călătoria îi luă aproape trei zile.
Ajunse la timp pentru înmormântare.
Radu coborî din mașină nebărbierit, sleit și tras la față. Într-o mână ținea o geantă de voiaj murdară. Când văzu sicriul închis, se opri de parcă trupul lui uitase cum se mai face următorul pas.
— I-am promis… — reuși să spună. — I-am promis că mă întorc.
Oamenii stăteau în jurul lui, însă nimeni nu găsea curajul să se apropie primul.
Ioana ieși din mulțime și îl strânse puternic în brațe.
— Te-a așteptat, Radu. Până în ultima clipă a crezut că ai să vii.
— De ce a plecat singură?
— Voia să ajungă la dispensar.
— De ce n-a chemat pe cineva?
— Pe cine? La cantonul acela forestier mai erau locuite doar patru case. Iar vecinii cei mai apropiați plecaseră de dimineață în oraș.
Radu se lăsă încet în genunchi lângă sicriu.
— Ana… iartă-mă.
Etapa a treia. O înmormântare fără copil
Băiatul nu a fost adus la înmormântarea mamei sale.
Rămăsese în secția de nou-născuți a spitalului. Medicii refuzau să facă promisiuni. Copilul suferise o hipotermie severă, era deshidratat, iar plămânii lui erau foarte slăbiți.
Imediat după întoarcerea de la cimitir, Radu plecă să-și vadă fiul.