Ajunsesem să urăsc sărbătorile petrecute în familie nu pentru că nu-mi iubeam părinții, ci pentru că știam dinainte cum avea să decurgă fiecare vizită. Înainte să cobor din mașină, rămâneam câteva minute cu mâinile pe volan, pregătindu-mă pentru aceleași priviri, aceleași zâmbete pline de speranță și, inevitabil, aceleași întrebări.
— Și tu când te măriți?
— Nu ai cunoscut pe nimeni?
— Chiar nu există niciun bărbat în viața ta?
Mama încerca să pară delicată, tata își ascundea curiozitatea în glume, dar pentru mine totul se transformase într-un interogatoriu care se repeta de fiecare dată. Numai gândul că urma să suport din nou un weekend întreg de aluzii și întrebări mă obosea înainte să înceapă.
În după-amiaza aceea stăteam în mașină, lângă intrarea într-un parc, când l-am văzut. Un bărbat stătea singur pe o bancă, înfășurat într-un palton vechi, mult prea subțire pentru frigul de afară. Avea chipul obosit al cuiva peste care viața trecuse fără milă. Ridurile adânci și ochii triști îi dădeau un aer epuizat, dar sub toate acestea se ghicea încă un bărbat care fusese cândva foarte atrăgător.
Atunci mi-a venit ideea.
O idee absurdă. Poate chiar periculoasă.
„Dacă l-aș duce acasă drept logodnicul meu?”, mi-am spus încet.
Am rămas câteva secunde nemișcată, încercând să-mi dau seama dacă devenisem complet iresponsabilă. Dar, cu cât mă gândeam mai mult la weekendul care mă aștepta, cu atât planul îmi părea mai tentant. Poate că, dacă ai mei ar crede că sunt pe punctul de a mă mărita, măcar pentru câteva zile m-ar lăsa în pace.
Am coborât din mașină și m-am apropiat de bancă. Bărbatul și-a ridicat privirea. Pentru câteva clipe nu am spus nimic.
— Bună ziua, am început eu, simțindu-mă deodată ridicol de stânjenită. Știu că o să sune foarte ciudat, dar… ați accepta să vă prefaceți că sunteți logodnicul meu? Doar pentru un weekend. În schimb, vă pot oferi un loc cald unde să dormiți, haine curate și o cină adevărată.
Nu mi-a răspuns imediat. M-a privit lung, de parcă încerca să afle ce fel de femeie se oprește în fața unui necunoscut și îi face o asemenea propunere.
Apoi, spre surprinderea mea, a dat încet din cap.
— Bine, a spus el.
Atât.
Fără întrebări. Fără negocieri. Fără suspiciuni.
Faptul că acceptase atât de repede m-a neliniștit puțin, însă în acel moment eram deja prea hotărâtă ca să dau înapoi.
— Perfect, am spus. Atunci ar trebui să vă pregătim puțin înainte să mergem la ai mei.
Când am ajuns la apartamentul meu, am scos din dulap câteva haine rămase de la fostul meu iubit. Nu avusesem niciodată energia să le arunc, iar acum, pentru prima dată, mi s-a părut că le găsisem o întrebuințare decentă.
— Cred că astea vi s-ar potrivi, i-am spus, întinzându-i o cămașă curată și o pereche de blugi. Puteți face un duș, dacă vreți. Eu pregătesc ceva de mâncare.
Pe chipul lui a apărut un zâmbet slab, dar sincer.
— Mulțumesc. Un duș sună extraordinar.
În timp ce el era în baie, am început să tai legume în bucătărie, încercând să nu ascult vocea tot mai insistentă din capul meu.
Ai adus un străin în casă, Andreea. Un necunoscut. Nici măcar nu știi cum îl cheamă.
Când ușa băii s-a deschis, m-am întors. Bărbatul stătea în prag cu un prosop pe umăr și cu părul încă umed. După duș și fără straturile de murdărie și oboseală care îi ascunseseră trăsăturile, părea aproape alt om.
— Cred că a fost cel mai bun duș din ultimii ani, a glumit el.
Tensiunea pe care o simțisem până atunci s-a risipit aproape instantaneu.
— Mă bucur. Sper doar ca cina să nu vă dezamăgească după o asemenea experiență.
A privit masa, unde tocmai așezasem farfuriile.
— Miroase minunat. Apropo, eu sunt Radu, a spus, așezându-se.
Am zâmbit, jenată că nu mă gândisem până atunci să-i cer numele.
— Andreea.
A gustat din mâncare și a dat aprobator din cap.
— E foarte bună. N-am mai mâncat de mult ceva gătit acasă.
Pentru câteva minute am mâncat în liniște. Nu era o tăcere apăsătoare, ci una surprinzător de calmă. Apoi, fără să-mi dau seama, conversația a început să curgă de la sine.
— Ai vreun film preferat? Sau vreo carte? l-am întrebat.
S-a gândit puțin.
— Mi-au plăcut întotdeauna westernurile vechi. Iar dintre cărți… probabil „Bătrânul și marea”. E o poveste simplă, dar are ceva care rămâne cu tine.
Am ridicat sprâncenele.
— Hemingway? Recunosc că nu mă așteptam. Mi te imaginam alegând ceva mult mai întunecat.
Radu a râs încet.
— Nu ești chiar departe de adevăr. Dar uneori tocmai poveștile simple lovesc cel mai tare.
— Da, înțeleg ce spui.
Restul serii am vorbit despre tot felul de lucruri și, spre surprinderea mea, am râs mult. Radu avea un umor sec, inteligent, care mă făcea să izbucnesc în râs exact când nu mă așteptam. La sfârșitul cinei mi-am dat seama că, deși îl cunoscusem cu doar câteva ore înainte, mă simțeam ciudat de liniștită în preajma lui.
Mai târziu, înainte de culcare, m-am dus în bucătărie să beau un pahar cu apă. M-am oprit în prag. Vasele dispăruseră de pe masă, chiuveta era goală, iar totul fusese spălat și așezat cu grijă.