— Tu ai spălat vasele? am întrebat, privind spre camera de zi.
Radu a ridicat din umeri.
— Mi s-a părut cel mai mic lucru pe care îl puteam face.
Am zâmbit. De data aceasta nu mai era un zâmbet de politețe.
— Mulțumesc.
— Cu plăcere.
— Noapte bună, Radu.
A doua zi nu am avut aproape nicio clipă liberă. Mai rămăsese doar o zi până la masa cu părinții mei și aveam prea multe de pus la punct.
Mai întâi l-am dus la frizer. Radu a stat aproape nemișcat în scaun, lăsându-l pe frizer să-i taie părul încâlcit și să-i redea o formă îngrijită. Eu îl priveam în oglindă și eram uimită de cât de mult i se schimba chipul cu fiecare minut.
Când frizerul a terminat, Radu și-a trecut mâna prin păr și s-a uitat lung la propria reflecție.
— E ciudat, a murmurat.
— Ciudat în sens bun sau în sens rău? l-am tachinat.
Colțul gurii i s-a ridicat.
— Categoric în sens bun.
După aceea am mers prin magazine și i-am ales câteva haine noi. Până la sfârșitul zilei, omul pe care îl întâlnisem pe banca din parc aproape că dispăruse. În locul lui era un bărbat elegant, îngrijit, cu o prezență calmă pe care hainele vechi și oboseala o ascunseseră complet.
Masa de sărbătoare a început mai bine decât aș fi sperat. Părinții mei au fost încântați să-l cunoască pe Radu, iar mama mă privea cu o mândrie pe care aproape o puteam simți fizic. Pentru prima dată după mult timp, nu m-a întrebat nimic despre viața mea sentimentală. Nu mai era nevoie. În mintea ei, în sfârșit, eu „rezolvasem problema”.
Radu își juca rolul impecabil. Era politicos, atent și surprinzător de fermecător. Știa când să răspundă, când să asculte și când să facă o glumă. Pe măsură ce treceau minutele, am început să mă relaxez.
Planul meu nebunesc chiar funcționa.
— Radu, nu? a întrebat mama, zâmbindu-i larg. Nu știu de ce, dar îmi pari cunoscut. E posibil să ne fi întâlnit cândva? Sau poate te-am văzut la televizor?
A râs ușor, ca și cum ar fi făcut o glumă nevinovată.
Radu a clătinat din cap.
— Nu cred. Probabil am unul dintre acele chipuri pe care oamenii au impresia că le-au mai văzut.
Tata a râs.
— Dacă apari la televizor, înseamnă că trebuie să fiu mai atent la ce urmăresc.
Mama, însă, nu părea să fi renunțat.
— Și totuși, Radu, cu ce te ocupai înainte să o cunoști pe Andreea? Afaceri, poate?
Pentru prima dată în acea seară, el a tăcut prea mult.
Privirea lui s-a oprit asupra mamei mele cu o secundă mai mult decât ar fi fost firesc. Apoi a răspuns.
— Da. Afaceri.
Vocea lui se schimbase. Era mai joasă, mai grea.
— Dar acum aproximativ cinci ani, totul s-a schimbat.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
Asta nu făcea parte din înțelegerea noastră.
I-am aruncat o privire rapidă, sperând că va înțelege că trebuie să se oprească. N-a făcut-o.
— A fost un accident, a continuat el. Un accident de mașină. Și de atunci… viața mea n-a mai fost aceeași.
Nu stabiliserăm nimic despre asta.
Mama s-a albit la față.
Degetele ei s-au strâns pe fața de masă până când articulațiile i s-au făcut albe. Zâmbetul îi dispăruse complet. În câteva secunde, expresia ei s-a schimbat de parcă o imagine veche și îngrozitoare i s-ar fi recompus în minte.
— Un accident de mașină? a repetat ea.
Căldura îi dispăruse din voce.
— Ce… trist.
Tata s-a uitat îngrijorat spre ea.
— Elena, ești bine?
Mama părea că nici nu-l aude.
— Nu toată lumea scapă din accidente fără urmări, nu-i așa?
Radu nu și-a schimbat expresia. A ridicat paharul și a luat o înghițitură calmă.
Apoi mama s-a întors brusc spre mine.
— Nu este omul de care ai nevoie.
Vocea îi tremura de furie.
Am rămas fără cuvinte. Tata s-a uitat la ea cu ochii mari, cu furculița oprită la jumătatea drumului spre gură.
Radu și-a pus paharul pe masă fără grabă.
— Mă scuzați. Ies puțin.
A plecat din cameră.
În clipa în care ușa s-a închis în urma lui, m-am întors spre mama.
— Ce a fost asta? N-a făcut nimic rău!
Mama și-a coborât vocea, ca și cum cineva ar fi putut să o audă prin pereți.
— Trebuie să știi ceva, Andreea. Acum cinci ani am fost implicată într-un accident de mașină.
Am simțit cum mi se răcește pielea.
— Era târziu, în afara orașului. Nu erau martori. Bărbatul pe care l-am lovit… era Radu.
Inima mi-a căzut parcă în gol.
— Ce?
— Radu al tău, a spus ea amar. În noaptea aceea era sub influența unor medicamente. Eu am insistat să fie verificat, dar a refuzat. Nimeni nu văzuse cum se întâmplase totul, așa că am decis să nu-l dau în judecată. Dar trebuie să înțelegi un lucru: este periculos. Nu poți avea încredere în el.
Nu reușeam să leg imaginea bărbatului calm care spălase vasele în bucătăria mea de omul despre care vorbea mama.
Radu? Sub influența medicamentelor?
După câteva secunde am reușit să spun:
— Trebuie să vorbesc cu el.
L-am găsit lângă gard, privind în întunericul nopții. Chipul îi era liniștit, însă în ochi avea aceeași tristețe pe care o observasem prima dată în parc.
— Radu, am spus încet.
A rămas cu privirea înainte, apoi a început să vorbească rar, alegându-și cu grijă cuvintele.