Mirosul de fum de la grătar plutea peste curte încă de dimineață. Ioana aprinsese focul intenționat devreme, ca lemnele să ardă bine, iar până la prânz să rămână un strat gros de jar încins și uniform. Mihai stătea lângă gard și o urmărea pe soția lui cu expresia omului care înțelesese deja că se pregătea ceva neobișnuit, dar își dădea seama că momentul în care ar mai fi putut interveni trecuse.
— Speli cartofii? îl întrebă ea fără să întoarcă măcar capul.
— Ioana…
— Te-am întrebat dacă speli cartofii.
Mihai nu mai spuse nimic. Luă găleata și porni spre fântână. Să încerci să te contrazici cu Ioana când avea tonul acela era la fel de inutil ca și cum ai fi încercat să convingi ploaia să se oprească.
Musafirii au sosit în jurul orei două. Radu și-a băgat SUV-ul mare direct pe iarba din fața casei, deși lângă poartă, în partea dreaptă, era destul loc pentru parcare. El coborî primul: înalt, gălăgios, sigur pe sine, cu acel zâmbet familiar al omului care se simțea binevenit oriunde intra. După el apăru soția lui, Cristina, ținând o pungă de hârtie în care se contura fără greș silueta unei sticle. Ultimii coborâră un prieten de-al lui Radu și iubita acestuia, pe care Ioana îi mai întâlnise o singură dată.
— Mihăiță! strigă Radu, desfăcând larg brațele și îndreptându-se spre fratele lui. Ei, grătarul e gata? Am simțit mirosul de pe drum!
Mihai îl îmbrățișă, apoi aruncă pe furiș o privire spre Ioana. Ea rămăsese lângă grătar, cu o furculiță lungă în mână, privind sosirea oaspeților cu o liniște desăvârșită. Poate chiar prea desăvârșită.
— Intrați, spuse ea. Luați loc.
Masa era deja aranjată ca pentru o adevărată petrecere. Fața de masă în carouri era întinsă impecabil, farfuriile, tacâmurile și șervețelele erau puse cu grijă. Radu se apropie mulțumit, cu aerul unui sărbătorit care se așteaptă să vadă masa plină, însă se opri brusc.
În fața lui se aflau un castron cu cartofi fierți, un platou mare cu chiftele de cartofi acoperite cu rondele de ceapă rumenită, o solniță și o carafă cu apă simplă.
— Dar unde e… începu el.
— Poftiți la cartofi, dragi musafiri, dacă tot ați venit cu mâinile goale! spuse Ioana pe un ton atât de amabil, încât părea că rostește cea mai firească invitație a unei gazde primitoare.
Apoi își puse prima o chiftea în farfurie.
Se lăsă o liniște deplină. Dincolo de gard, vântul foșnea prin coroanele mestecenilor, iar în acel moment sunetul părea neobișnuit de puternic.
Totul începuse cu trei ani mai devreme, când Ioana adusese pentru prima dată în discuție, cu adevărat serios, ideea cumpărării unei case de vacanță.
Mihai moștenise de la bunica lui jumătate dintr-o căsuță aflată într-o veche asociație de grădinari, la aproape șaptezeci de kilometri de București. Locul era frumos, însă drumul până acolo transforma fiecare vizită într-o mică expediție. Mai întâi trebuiau să ia trenul regional, apoi un autobuz, iar la sfârșit să meargă destul de mult pe jos, peste un câmp. Zona fusese amenajată cu multe decenii în urmă și, an după an, devenise tot mai pustie. Vecinii apăreau rar, apa se lua dintr-o conductă veche și ruginită, toaleta era în fundul curții, iar curentul se putea întrerupe chiar și pentru câteva zile.
— Ar trebui să vindem locul ăsta, îi spusese Ioana într-o seară, după ce se întorseseră acasă, în timp ce încerca să scoată noroiul uscat din adidași. Și după aceea să cumpărăm ceva normal.
— Ce înseamnă „normal” pentru tine?
— Să nu fie la capătul lumii. Și să existe o casă în care să poți locui, nu un loc în care fiecare weekend devine o probă de rezistență.
Mihai începuse imediat să-i explice de ce vânzarea nu era o idee bună. Casa era amintirea bunicii. Nu știau de unde să mai scoată bani pentru altă proprietate. Un credit i-ar fi împovărat. Poate că era mai simplu să renoveze căsuța și să facă treptat ordine.
Ioana știa să nu forțeze lucrurile. Aproape șase luni n-a mai insistat. A așteptat până când Mihai însuși s-a săturat de drumurile istovitoare. Într-o seară s-a întors de la serviciu și, cu aerul ușor jenat al unui om care tocmai capitulase, i-a spus că găsise o casă cu teren la numai treizeci de minute de apartamentul lor.
— Am fost deja s-o văd, recunoscu el.
— Și?
— Casa e mică, dar solidă. Sunt cam o mie de metri pătrați de teren, câțiva meri bătrâni și o fântână bună.
— Atunci mergem împreună s-o vedem, răspunse Ioana imediat.
Au vândut partea moștenită de la bunica lui Mihai, au adăugat economiile lor, au făcut un credit, iar la sfârșitul lui aprilie au primit, în sfârșit, cheile.
Era pentru prima dată când locul le aparținea cu adevărat. Curtea lor. Căsuța lor, cu ancadramentele ferestrelor proaspăt vopsite. Merii lor, acoperiți atunci de flori albe. În prima zi, Ioana a făcut de trei ori ocolul proprietății fără să spună nimic, încercând doar să se obișnuiască cu ideea că locul acela exista și era al lor.
Pe drumul spre casă îi spuse lui Mihai:
— Aș vrea să nu spunem nimănui deocamdată.
— De ce?
— Vreau să apucăm să ne obișnuim noi cu locul. Să stăm aici puțin doar noi doi, să-l simțim al nostru. După aceea vedem.