— Eu și tatăl tău am discutat totul și am ajuns la concluzia că trebuie să scoatem la vânzare camera ta din apartamentul împărțit. Lui Radu îi lipsesc bani pentru nuntă, iar el și Bianca trebuie să achite și avansul pentru noua locuință, — spuse Elena Ionescu cu o voce atât de liniștită, de parcă ar fi anunțat ce urma să gătească la cină. În timp ce vorbea, amesteca fără grabă zahărul în ceașca de cafea.
Andreea rămase nemișcată lângă insula din bucătărie, ținând încă în mâini ceainicul de porțelan. Prânzul liniștit de sâmbătă, care până în urmă cu câteva clipe fusese plăcut și relaxat, își pierduse dintr-odată orice urmă de căldură. Dincolo de geam cădea o ploaie fină de toamnă, obișnuită pentru perioada aceea. Picăturile cenușii alunecau încet pe sticlă, iar în bucătăria luminoasă, mobilată simplu și modern, se așternuse o tăcere grea.
— Ce anume ați hotărât? — întrebă Andreea atât de încet, încât aproape nu se auzi, apoi puse cu grijă ceainicul fierbinte pe suportul din bambus.
Pentru câteva secunde, sperase sincer că nu înțelesese bine cuvintele mamei sale.
— Să vindem camera ta, — repetă Elena fără nici cea mai mică jenă și luă o înghițitură din ceașca decorată cu margarete galbene. — Ce e atât de grav? Oricum nu locuiești acolo. Ai închiriat-o unui student la Medicină. Iar lui Radu îi trebuie banii acum, nu cândva. Peste trei luni au cununia, restaurantul încă nu este plătit și, în plus, nu se cade ca o familie tânără să umble dintr-o chirie în alta. Eu și tatăl tău am găsit deja pentru ei un apartament foarte frumos cu trei camere, într-un cartier bun. Bloc nou, eficient energetic. Numai că banca cere un avans de douăzeci la sută.
Gheorghe Ionescu stătea la masă cu ochii lipiți de ecranul telefonului. Totul în comportamentul lui sugera că discuția care se purta la câțiva pași distanță nu avea absolut nicio legătură cu el. Așa proceda de fiecare dată când Elena pornea ofensiva și nu intenționa să accepte vreun argument.
— Mamă, — Andreea trase adânc aer în piept, încercând să nu lase tremurul să-i intre în voce. — Camera aceea este proprietatea mea. Am cumpărat-o acum cinci ani din banii mei. Eu am strâns suma pentru avans, eu am plătit creditul bancar și tot eu am renunțat ani întregi la o mulțime de lucruri ca să pot face asta. Este investiția mea și siguranța mea financiară. Cum ați putut voi să hotărâți, fără să mă întrebați, că proprietatea mea trebuie vândută?
— Iar începi cu discursurile tale despre investiții și siguranță financiară! — izbucni Elena, făcând un gest iritat cu mâna. — Suntem o familie. În familie, oamenii trebuie să se ajute. Pe vremuri, rudele își împărțeau și ultimii bani atunci când cineva apropiat avea o problemă. Iar aici este vorba despre fratele tău. Tu ești o femeie singură, ai treizeci și opt de ani, nu ai copii, nu mai ai nicio rată importantă și câștigi foarte bine la firma aceea de consultanță fiscală. La ce îți trebuie ție atâta bătaie de cap cu chiriașii? Vindem camera prin agenție, îi dăm banii lui Radu, iar când se pune pe picioare ți-i înapoiază. Probabil.
Andreea o privea și simțea cum în interiorul ei începe să urce, lent, o furie grea pe care o ținuse sub control ani întregi, numai pentru a păstra ceea ce familia numea atât de solemn „pacea din casă”.
Pentru ea, camera aceea nu însemna doar câțiva metri pătrați și niște pereți.
Era dovada independenței sale.
Era dreptul de a hotărî singură asupra propriei vieți.
Cu cinci ani înainte, sătulă să dea lunar o parte considerabilă din salariu pe chirie, Andreea găsise o variantă accesibilă: cumpărase o cameră spațioasă într-un apartament vechi cu trei camere, împărțit între mai mulți locatari. În zonă stăteau de obicei studenți și tineri aflați la începutul carierei, așa că găsirea unui chiriaș nu fusese niciodată o problemă.
Renovarea o făcuse aproape în întregime cu propriile mâini. Îndreptase și chituise pereții, alesese vopseaua, pusese parchetul laminat și montase mobila bucată cu bucată.
Camera era căutată și rămânea foarte rar neocupată. Chiria nu reprezenta o avere, dar îi acoperea constant o parte din cheltuieli și, mai important, îi dădea senzația că are o rezervă pentru viitor.
Fratele ei mai mic, Radu, era contrariul perfect al Andreei.
La douăzeci și opt de ani continua să „își caute adevărata vocație”.
De regulă, căutarea se desfășura pe canapeaua părinților, cu o consolă de jocuri în mâini.
Radu se înscrisese de două ori la facultate și renunțase de fiecare dată. La început încercase Economia, apoi se transferase la Sociologie, însă ambele experiențe se încheiaseră cu aceeași concluzie solemnă: sistemul de învățământ îi distrugea individualitatea și îl împiedica să-și valorifice potențialul creativ.
În ultima perioadă se prezenta drept investitor în criptomonede.
În realitate, trăia din ajutoare, din banii părinților și, din când în când, din transferurile Andreei.
Ea fusese întotdeauna copilul comod al familiei.
Fiica cea mare.
Rațională.
Responsabilă.
Independentă.