Timp de opt ani am fost convins că, în fiecare joi, tata pleca împreună cu vecinul nostru, Mihai, la medic, la cumpărături și, uneori, la prânz. Abia după moartea lui, lângă mormânt, Mihai mi-a pus în mână un plic și mi-a spus cu o voce pe care aproape că nu i-o recunoșteam:
— Tatăl tău m-a obligat să-i promit că, după ce nu va mai fi, îți voi spune unde mergeam cu adevărat.
Cu zece ani înainte, tata fusese diagnosticat cu glaucom.
Boala fusese descoperită târziu. Vederea îi era deja grav afectată, iar doi ani mai târziu nu mai putea distinge aproape nimic în afară de umbre și contururi neclare.
Cu toate acestea, nimeni nu reușise să-l convingă să plece din casa lui.
Eu locuiam la aproape o mie de mile depărtare.
— Casa încă miroase uneori a mâncarea pe care o făcea mama ta. Și în hol se vede și acum urma pe care ai lăsat-o când ți-a venit ideea genială să faci scheme cu bicicleta prin casă, îmi spunea el.
Apoi adăuga:
— Dacă plec de aici, ar fi ca și cum aș pierde încă o dată cei patruzeci de ani pe care i-am trăit alături de ea.
Eu aveam doi copii, un serviciu solicitant și o soție la fel de ambițioasă și prinsă cu munca precum eram eu.
Aveam nevoie de ajutor.
Așa că am stabilit un sistem.
Tata încă se descurca singur în cea mai mare parte a timpului, însă glaucomul îl obliga să meargă regulat la controale și să fie urmărit de medici, ca să nu apară alte complicații.
Mihai locuia lângă el de zeci de ani. Ne cunoștea familia de atât de multă vreme, încât ajunsese aproape rudă. Era pensionar și, după cum spunea chiar el, înnebunea dacă nu avea ceva concret de făcut.
Așa că ne-am înțeles.
În fiecare joi îi dădeam bani lui Mihai ca să-l ducă pe tata oriunde avea nevoie: la cabinet, la farmacie, la supermarket sau la prânz.
— Tatăl tău și-a petrecut viața ajutând oameni, mi-a spus Mihai. Lasă și pe altcineva să facă ceva pentru el fără să-l transforme într-un bătrân care trebuie compătimit.
Pentru mine, înțelegerea aceea însemna liniște.
Mergeam la tata ori de câte ori îmi permitea serviciul, dar vorbeam la telefon în fiecare zi.
Îmi povestea ce încercase să gătească bazându-se aproape numai pe pipăit, se plângea de cărțile audio pe care spunea că nu le suportă și susținea că Mihai îl lăsa intenționat să câștige la dame.
De obicei, imediat se auzea vocea lui Mihai din fundal:
— Minte!
Acele conversații deveniseră cea mai bună parte a zilelor mele.
Tata nu-mi reproșa niciodată că veneam rar. În loc să-mi ceară să-l vizitez mai des, întreba de nepoți și, fără excepție, voia să știe dacă mâncasem ceva adevărat în ziua aceea.
Uneori, Mihai ajungea la el înainte să terminăm noi conversația.
Auzeam ușa deschizându-se, cheile zornăind și apoi vocea lui solemnă:
— Caleașca domniei voastre a sosit!
Tata răspundea imediat:
— Caleașca miroase a cafea veche și a decizii îndoielnice.
Apoi amândoi izbucneau în râs.
Râsetele lor făceau distanța dintre mine și tata puțin mai ușor de suportat.
Opt ani am crezut că joile lor erau exact ceea ce mi se spusese.
Ultima noastră conversație avea să-mi revină în minte iar și iar.
Cu câteva zile înainte de înmormântare, tata murise liniștit în somn. Mihai îl găsise vineri dimineață. Purta încă puloverul albastru pe care fiica mea i-l dăruise de Crăciun.
Înmormântarea a rămas în memoria mea ca o succesiune încețoșată de tăvi cu mâncare aduse de vecini, strângeri de mână și oameni care îmi repetau cât de mândru fusese tata de mine.
Le mulțumeam cu un zâmbet obosit.
Dar mintea mea se întorcea mereu la ultima discuție.
Tata îmi spusese:
— Joia asta a fost foarte productivă.
— Ce-ai făcut?
A râs.
— Nu mai interoga un om bătrân.
În acel moment, fiica mea avusese nevoie de ajutor la teme, iar eu îi promisesem:
— Te sun mâine.
Numai că pentru noi nu a mai existat acel mâine.
După înmormântare, oamenii au început să plece încet spre mașini.
Eu am rămas lângă mormânt, privind pământul proaspăt și încercând să-mi imaginez cum urma să arate viața mea fără telefoanele zilnice ale tatei.
Începuse o ploaie măruntă.
Nici nu l-am observat pe Mihai până când s-a oprit lângă mine.
Purta același palton maro pe care îl avusese și la înmormântarea mamei.
Nu a spus nimic la început.
Apoi mi-a întins un plic închis.
Numele meu era scris pe el cu scrisul tremurat al tatei.
Mâinile lui Mihai tremurau și ele.
Am vrut să iau plicul, dar pentru câteva secunde nu i-a dat drumul.
Nu-l mai văzusem niciodată așa.
Era omul care urcase pe acoperiș în timpul unei furtuni ca să repare o țiglă și care ieșea afară în pijama dacă auzea un zgomot suspect între casele noastre.
Acum părea zdrobit.
M-a privit drept în ochi.
— Tatăl tău m-a pus să-i promit că îți voi spune unde mergeam de fapt în fiecare joi.
Pentru o clipă, aproape am zâmbit.
Mi-am imaginat un cazinou, niște prânzuri clandestine sau cine știe ce mică rebeliune pe care tata o ascunsese de mine fiindcă știa cât de mult îmi făceam griji.
Mihai a continuat:
— Nu mă limitam să-l duc la treburi.
Apoi, după o pauză, a adăugat: