Trecuseră douăzeci de ani de când îngropasem un sicriu gol și ajunsesem să cred că, într-un fel, învățasem să trăiesc cu toate întrebările rămase fără răspuns după moartea fiicei mele. Apoi, într-o după-amiază, o necunoscută a apărut la ușa mea cu o bucată din trecutul Andreei. Iar adevărul pe care l-a adus cu ea m-a obligat să-mi amintesc de fiica mea cu totul altfel decât o făcusem în ultimele două decenii.
— Dați-o jos.
Femeia de pe prispa casei mele a încremenit. Palma i s-a oprit instinctiv pe fusta bleu-deschis.
— Poftim?
— Rochia aceea a fost a fiicei mele.
M-am prins cu degetele de tocul ușii și am rămas cu privirea ațintită asupra celor cinci perle cusute ușor strâmb pe umărul stâng.
Cu ani în urmă, Andreea agățase rochia într-un fermoar, în cabina de probă, iar eu fusesem cea care prinsese perlele la loc. Cusătura nu ieșise perfect. Tocmai de aceea știam că nu putea exista o altă rochie identică.
— Vă rog să o dați jos.
Femeia și-a dus mâna către închizătoarea de la ceafă.
— Pot să mă schimb în mașină.
— Nu.
Nu voiam nici să se dezbrace acolo, în fața casei mele, nici să arunce rochia neglijent pe bancheta unei mașini. Adevărul era că nici eu nu știam ce voiam.
Cu douăzeci de ani în urmă, fiica mea de șaisprezece ani murise cu o zi înaintea balului de absolvire.
Patru ani mai târziu, împăturasem cu grijă rochia și o pusesem într-o cutie cu lucruri pentru donație. În clipa aceea îmi luasem rămas-bun, în șoaptă, de la viitorul pe care Andreea nu avea să-l mai trăiască niciodată.
Iar acum rochia se afla pe trupul unei femei pe care n-o mai văzusem în viața mea.
— Mă numesc Mariana, spuse ea încet. Am găsit rochia la un târg de haine second-hand. Fiica mea se căsătorește săptămâna viitoare și voiam s-o port la nuntă.
— Ați venit până aici îmbrăcată cu ea?
— O probam când a căzut ceva din căptușeală.
Mariana a deschis poșeta mică pe care o purta la încheietură.
Când a scos un plic îngălbenit de vreme, am simțit că mi se înmoaie genunchii.
Pe partea din față erau scrise numele meu și adresa casei.
Cu scrisul meu.
Mi-a întins plicul.
— Am crezut că trebuie să vi-l aduc.
L-am luat cu degete amorțite.
— Eu am scris asta.
— Știu.
Am ridicat brusc privirea.
— De unde știți?
— Scrisoarea îi este adresată Andreei. Fiicei dumneavoastră.
Să aud numele copilului meu rostit de o străină a fost ca și cum o mână nevăzută mi s-ar fi strâns în jurul gâtului.
— Ați citit-o?
Mariana a ezitat doar o clipă.
— Prima pagină.
— Nu aveați niciun drept.
— Știu.
Nu s-a justificat. Nu a încercat să găsească vreo scuză.
Și tocmai lipsa aceea de apărare mi-a făcut furia mai greu de păstrat.
A făcut un pas înapoi.
— M-am oprit imediat ce am înțeles ce era. Adresa dumneavoastră se afla pe plic. Nu știam dacă mai locuiți aici, dar nu m-am îndurat să-l arunc.
— Puteați să-l trimiteți prin poștă.
— Da.
— Atunci de ce n-ați făcut-o?
Privirea ei a coborât spre rochia bleu.
— Pentru că scriați că nu v-ați văzut niciodată fiica îmbrăcată în ea.
Am strâns plicul la piept.
— Rochia a rămas. Andreea nu.
Chipul Marianei s-a îmblânzit.
— Aveți dreptate. Îmi pare rău.
Și-a dus din nou mâna la închizătoare.
— V-o las.
Ar fi trebuit să spun da.
În schimb, am continuat să mă uit la șirul acela imperfect de perle.
— Aveați de gând să le coaseți din nou?
Mariana și-a atins umărul.
— Nu. Îmi place că nu sunt perfect aliniate.
Ceva s-a mișcat în mine.
Nu suficient cât s-o invit în casă. Nici suficient cât să trec peste șocul de a vedea rochia Andreei revenind la mine pe trupul unei necunoscute.
Dar destul încât să nu i-o smulg din viață.
— Păstrați-o pe dumneavoastră, am spus. Doar… plecați.
Mariana a așezat o carte de vizită pe balustrada prispei.
— Mâine, fiica mea, Ioana, organizează un ceai înainte de nuntă. Dacă vă răzgândiți, invitația rămâne valabilă.
— Nu mă voi răzgândi.
Am închis ușa și m-am sprijinit cu spatele de ea, ținând în mână scrisoarea pe care o scrisesem Andreei cu șaisprezece ani înainte.
Mi-am spus că n-am s-o deschid.
Promisiunea a rezistat mai puțin de un minut.
Andreea căutase rochia aceea aproape jumătate de an. Probse în jur de patruzeci de modele până când, într-o zi, ieșise din cabina unui magazin îmbrăcată în rochia bleu.
— Asta e, mamă.
Se rotise încet în fața oglinzii, apoi mă prinsese de mânecă, așa cum făcea întotdeauna când își dorea ceva cu adevărat.
— Promite-mi că o păstrezi pentru totdeauna.
Râsesem.
— Nici măcar n-ai purtat-o încă, Andreea.
— Promite-mi.
— Îți promit.
În dimineața următoare, Andreea plecase într-o drumeție cu Daniela, Irina și încă o colegă de clasă. Voiau să petreacă împreună o ultimă zi liniștită înaintea balului și a sfârșitului de liceu.
Cristina trebuia să meargă și ea, dar se trezise cu febră mare.
O sunase pe Andreea înainte ca fetele să plece.
— Să fotografiați absolut tot.
— Până și cei mai plictisitori copaci?
— Mai ales pe cei mai plictisitori.
Înainte ca Andreea să iasă, îi întinsesem o jachetă subțire.
— Au anunțat ploaie.
— Ne întoarcem înainte să înceapă serios.
M-a sărutat pe obraz.