Ana nu și-a ridicat vocea. Nici măcar nu și-a schimbat expresia. Pe chip îi rămăsese același zâmbet liniștit, iar privirea îi era la fel de dreaptă. Numai că, înăuntrul ei, lucrurile se așezaseră în sfârșit într-o imagine limpede — rece, exactă și definitivă.
— Mă scuzați, spuse ea încet, privind-o direct pe doamna Elena. Cred că ați încurcat apartamentul.
În sufragerie se lăsă o tăcere atât de adâncă, de parcă cineva ar fi oprit sunetul lumii. Până și Andrei își ridică privirea.
— Poftim? întrebă mama lui, ca și cum nu-i venea să creadă că auzise bine.
— Apartamentul acesta este al meu, continuă Ana cu aceeași voce calmă. Eu v-am invitat aici ca musafir. Nu ca să locuiți aici. Nu ca să stabiliți reguli. Și cu atât mai puțin ca să mă trimiteți în camera mea, în propria mea casă.
Doamna Elena încremeni. Pentru prima oară părea să înțeleagă că „fata asta” nu era obligată să tacă. Buzele i se mișcară, însă răspunsul nu veni imediat.
— Andrei, spuse Ana, întorcându-se spre logodnicul ei. Tu chiar nu ai nimic de spus?
El se pierdu o clipă. Degetele i se strânseră neliniștit pe brațul fotoliului.
— Ana… doar știi cum e… mama e obosită… mormăi el.
— Nu, îl opri ea blând, dar ferm. Nu știu.
Cuvintele acelea scurte au sunat ca o încuietoare care se închide. Prima ruptură adevărată a serii.
Doamna Elena își îndreptă spatele brusc.
— Cum îți permiți? Vocea ei deveni ascuțită. Eu sunt mama lui! Eu mi-am crescut băiatul! Am dreptul să știu unde și cum va trăi!
— Atunci întrebați, răspunse Ana liniștit. Dar nu hotărâți în locul nostru.
Andrei se ridică repede.
— Gata! spuse el, însă tonul îi trăda nesiguranța, de parcă nici el nu credea în autoritatea propriilor cuvinte.
Ana îl privi îndelung. Nu era nici furioasă, nici isterică. În ochii ei se citea doar o dezamăgire obosită.
— Toată seara am așteptat să spui ceva, șopti ea. Să te ridici măcar o dată lângă mine. Dar ai ales să taci.
El își coborî privirea.
Și tocmai în clipa aceea, în Ana se rupse ceva pentru totdeauna.
— Doamnă Elena, continuă ea, întorcându-se din nou spre femeie, într-un singur lucru aveți dreptate. Ați trecut prin multe. Poate de aceea v-ați obișnuit să controlați totul. Dar aici… făcu un gest ușor spre încăpere… aici nu va merge.
Se apropie de canapea, luă perna pe care femeia o mutase mai devreme și o așeză cu grijă la loc.
— Aici eu sunt stăpâna casei.
Nu ridicase tonul. Nu amenințase. Și totuși cele câteva cuvinte au avut mai multă forță decât orice strigăt.
Doamna Elena o privea fără să clipească. Pentru întâia oară, în ochii ei nu mai era dispreț, ci nedumerire.
— Andrei, spuse Ana, întorcându-se din nou spre el, dacă tu chiar crezi că eu ar trebui „să mă duc în camera mea”, spune-mi acum.
El tăcu.
Secundele se lungeau dureros.
— Am înțeles, zise ea și încuviință scurt.
În acel răspuns încăpea mai mult decât într-un scandal întreg.
Ana merse în hol, deschise dulapul și scoase paltonul doamnei Elena.
— S-a făcut târziu, spuse ea. Cred că e timpul să mergeți acasă.
Tăcerea deveni aproape asurzitoare.
Și în ea, fără ca cineva să mai explice ceva, toți au înțeles că seara aceea schimbase deja totul.
Doamna Elena nu luă imediat paltonul. Rămase așezată, studiind-o pe Ana, ca și cum ar fi așteptat să vadă dacă aceasta se va răzgândi, dacă va ceda, așa cum probabil cedaseră alții înaintea ei.
Dar Ana nu se mișcă. Nu era provocatoare. Era pur și simplu sigură pe ea. Iar această liniște interioară era mai tulburătoare decât orice izbucnire.
— Andrei, rosti într-un târziu doamna Elena, fără să-și ia ochii de la Ana, auzi cum îmi vorbește?
El auzea. Se vedea după felul în care evita să le privească pe amândouă.
— Mamă… hai să nu… încercă el să îndulcească lucrurile, însă glasul i se frânse.
— Să nu ce? se întoarse ea spre el. Să nu vorbim despre respectul pentru cei mai în vârstă? Despre cine trebuie să conducă într-o familie?
Ana schiță un zâmbet aproape imperceptibil. Nu unul răutăcios, ci epuizat.
— Exact despre asta vorbesc și eu, spuse ea. Dumneavoastră nu sunteți în familia mea. Sunteți musafir în casa mea.
Vorbele acelea îi tăiară parcă doamnei Elena orice sprijin.
Se ridică brusc.
— Tu… tu nici măcar nu înțelegi în ce te bagi! izbucni ea. Andrei, spune-i! Explică-i că tu ai hotărât deja totul!
Ana rămase nemișcată.
— Ai hotărât? repetă ea încet, uitându-se la Andrei.
El păli.
— Nu e chiar așa… începu el, dar era deja prea târziu.
— Ce anume ai hotărât, Andrei? întrebă Ana și mai încet.
Tăcerea se întinse din nou între ei, însă acum nu mai era rece, ci grea, lipicioasă, amenințătoare.
Doamna Elena zâmbi ușor, simțind că lucrurile începeau, în sfârșit, să se întoarcă în favoarea ei.
— Pur și simplu nu a apucat să-ți spună, rosti ea cu o satisfacție rece. Noi am discutat deja. După nuntă vindeți apartamentul acesta.
Cuvintele au lovit-o pe Ana aproape fizic.
Pentru câteva clipe nici nu reuși să le înțeleagă.
— Ce…? șopti ea.
— Și ce e atât de grav? continuă femeia, tot mai sigură pe ea. Vă luați ceva mai modest, mai aproape de mine. Eu vă ajut. Sunt lângă voi. Totul rămâne sub control.