— Sub control… repetă Ana în șoaptă.
Apoi îl privi pe Andrei. De data aceasta altfel. Nu ca pe omul pe care îl iubea, ci ca pe cineva străin.
— Este adevărat?
El își trecu palma peste față.
— Ana, eu doar m-am gândit că așa ne-ar fi tuturor mai ușor… mama e singură… îi este greu…
— Și pentru asta ai decis să vinzi apartamentul meu? Vocea Anei rămăsese joasă, dar în ea apăruse o duritate metalică.
— Viitorul nostru apartament… încercă el s-o corecteze.
— Nu, Andrei, clătină ea din cap. Al meu.
Fiecare cuvânt căzu limpede, separat.
— Nici măcar nu ai vorbit cu mine despre asta, continuă Ana. Ai discutat cu mama ta.
Doamna Elena își încrucișă brațele.
— Pentru că eu știu mai bine ce trebuie făcut, spuse tăios. Tu încă ești o fată. N-ai văzut viața.
Ana inspiră adânc.
Apoi zâmbi. Numai că din zâmbetul acela dispăruseră căldura și blândețea de mai devreme.
— Știți care este partea cea mai înspăimântătoare? întrebă ea încet. Nu felul în care vă purtați.
Și își întoarse privirea către Andrei.
— Ci faptul că pentru el toate acestea sunt normale.
Andrei tresări de parcă ar fi fost lovit.
— Eu… eu doar voiam să fie bine pentru toată lumea…
— Pentru toată lumea? repetă Ana. Sau pentru voi doi?
Nimeni nu răspunse.
Tăcerea răspunse în locul lui.
Ana încuviință încet, ca și cum tocmai primise ultima confirmare de care avusese nevoie.
— Atunci să fim sinceri, spuse ea. Voi ați hotărât deja totul fără mine.
Făcu o pauză.
— Înseamnă că, de acum înainte, puteți continua tot fără mine.
Doamna Elena își încruntă sprâncenele, nereușind din prima să prindă sensul.
Dar Andrei se încordă imediat.
— Ana… ce vrei să spui?
Ea îl privi mult timp. Atât de mult, încât el începu să se foiască. În ochii ei nu mai era îndoială. Hotărârea fusese deja luată.
Ana nu se grăbi să răspundă. Stătea în fața lui și a mamei lui de parcă le-ar mai fi oferit o ultimă șansă — nu să se scuze, ci măcar să înțeleagă ce făcuseră.
Încăperea fu umplută din nou de aceeași liniște grea și goală.
— Vreau să spun, rosti ea într-un sfârșit, că mai departe veți merge fără mine.
Andrei făcu un pas spre ea.
— Stai puțin… vorbești serios? Din cauza unei singure discuții?
Ana își înclină ușor capul, parcă ascultând cu atenție cât de absurd sunau cuvintele lui.
— Unei singure? întrebă ea încet. Nu, Andrei. Nu din cauza uneia singure.
Se duse la fereastră și trase puțin perdeaua. Jos, luminile orașului de seară pâlpâiau indiferente și îndepărtate. Dintr-odată, tot ceea ce se întâmpla în cameră îi păru la fel de îndepărtat, de parcă nu i-ar mai fi aparținut.
— Din cauza tuturor lucrurilor mărunte pe care tu le numeai mereu „nu e mare lucru”, continuă ea. Din cauza momentelor în care tăceai când trebuia să vorbești. Din cauza celor în care erai de acord fără să te gândești. Din cauza tuturor dăților când nu ne-ai ales pe noi… ci varianta cea mai comodă pentru tine.
Andrei râse nervos.
— Exagerezi totul…
— Nu, îl opri Ana cu blândețe. Doar că, în sfârșit, am încetat să micșorez totul.
Replica aceea a tăiat ultimele fire care îi mai țineau legați.
Doamna Elena pufni disprețuitor.
— Foarte bine! aruncă ea. Crezi că fără tine el se pierde? O să stea femeile la rând pentru el!
Ana o privi calm.
— Poate, încuviință ea. Numai că întrebarea nu este dacă el se va pierde.
Se întoarse spre Andrei.
— Întrebarea este ce fel de om va deveni lângă dumneavoastră.
Cuvintele au nimerit mai precis decât orice acuzație.
— Ajunge! strigă Andrei, ridicând pentru prima oară cu adevărat vocea. Mă obligi să aleg!
Ana zâmbi abia vizibil.
— Nu, Andrei. Ai ales deja.
Tăcere.
Și în acea liniște deveni limpede că nu mai exista drum înapoi.
Andrei deschise gura, poate gata să spună ceva pentru prima dată cu adevărat important. Dar venise prea târziu. Cuvintele își pierd greutatea atunci când apar după ce totul s-a sfărâmat.
Ana se apropie de ușă și o deschise.
— E timpul să plecați, spuse ea liniștit.
Doamna Elena se înroși de furie.
— Hai, Andrei, îi aruncă fiului ei, întorcându-se brusc. N-avem ce căuta aici.
El mai rămase o secundă pe loc. O privea pe Ana de parcă ar fi vrut s-o păstreze în memorie exact așa: liniștită, puternică, de neatins.
— Chiar așa vrei să termini totul? întrebă el în șoaptă.
Ana îl privi fără mânie.
— Nu, Andrei, răspunse ea. Tu ai terminat totul. Doar că ai făcut-o cu mult timp înainte. În seara asta, eu doar am înțeles.
El își plecă ochii.
Și ieși.
Ușa se închise încet. Fără să fie trântită. Fără spectacol. Fără dramă afișată.
Dar tocmai acea liniște avea mai multă finalitate decât orice ceartă.
Ana rămase singură.
Se întoarse încet în sufragerie și porni televizorul. Același televizor din care se auzea în surdină o muzică liniștită, cu sunete din natură. Se așeză pe canapea și îndreptă perna.
Și atunci simți, surprinsă, că ceea ce îi umplea pieptul nu era durere.
Era ușurare.
Una adevărată, imposibil de jucat și imposibil de inventat.
Uneori adevărul nu vine ca o lovitură, ci ca o eliberare.
Iar în seara aceea, pentru prima oară după mult timp, Ana era din nou acasă.
În casa ei.
În propria ei viață.