Ioana a trecut pentru prima dată pragul apartamentului doamnei Valeria într-o după-amiază de octombrie, cu aproape jumătate de an înainte de nuntă. Andrei îi ținea atunci mâna strâns, îi zâmbea încurajator și îi șoptea, de parcă încerca să o liniștească înaintea unui examen:
— Nu-ți face griji. Mama e un om normal.
Mai târziu, Ioana avea să-și amintească de multe ori această propoziție și, de fiecare dată, să se întrebe cum de alesese Andrei tocmai cuvântul „normal”. Dintre toate cuvintele posibile, acela i se potrivea viitoarei soacre cel mai puțin.
Locuința doamnei Valeria semăna cu o sală de expoziție în care nu doar că nu aveai voie să atingi nimic, dar parcă nici să respiri prea tare. Furculițele din sertarul bucătăriei erau așezate în rânduri perfecte, cu dinții orientați în aceeași direcție și cu exact aceeași distanță între ele. Șervețelele de pe masă erau împăturite în triunghiuri identice, cu colțurile aliniate atât de precis, încât păreau măsurate cu rigla. Cărțile din bibliotecă nu erau ordonate după autor, gen sau subiect, ci strict după înălțime. Ioana avea să afle apoi că un roman despre război putea sta liniștit între un atlas geografic și o carte de bucate, dacă cotoarele aveau aceeași dimensiune.
— Așază-te, Ioana, — spuse doamna Valeria, indicându-i un fotoliu.
Ioana se așeză fără să protesteze. Fotoliul fusese tras lângă perete într-un unghi straniu: nici drept, nici oblic în mod firesc. Dădea impresia că poziția lui fusese calculată cu un raportor. După vizită, Ioana îl întrebă pe Andrei de ce stătea fotoliul tocmai așa.
El îi răspunse cu toată seriozitatea:
— La cincizeci de grade. Mama îl pune mereu la cincizeci de grade.
— Cincizeci? — repetă Ioana, neștiind dacă el glumea.
— Da. Spune că numai așa cade lumina cum trebuie.
Până și încălțămintea din hol era așezată după mărime. În față se afla o pereche de papuci mici, apoi cei pentru musafiri, iar celelalte perechi continuau în ordine crescătoare. Privind acel sistem impecabil, Ioana simți cum se trezește în ea o pornire aproape copilărească de a strica ceva. Să mute solnița cu doi centimetri. Să așeze o singură furculiță de-a curmezișul. Să întoarcă fotoliul nu la cincizeci, ci la cincizeci și unu de grade, doar ca să vadă ce se întâmplă.
Dar nu atinse nimic. Stătu cuminte, ținând ceașca exact în centrul farfurioarei, sorbi din ceai și zâmbi politicos.
— Andrei mi-a spus că ai apartamentul tău, — observă doamna Valeria, turnându-i ceai fără să o întrebe. — A rămas de la bunicul tău?
— Da, — răspunse Ioana. — Bunicul locuiește acum cu mama, iar apartamentul mi l-a lăsat mie.
— Este spațios?
— Destul de.
— E bine. Foarte bine.
Atunci, Ioana nu înțelese de ce viitoarea ei soacră repetase cuvintele. Sensul lor deveni limpede mai târziu, când doamna Valeria veni pentru prima dată în vizită după nuntă.
Se întâmplă la două săptămâni după cununie. Femeia intră, își plimbă încet privirea prin camere și, vreme de câteva minute, nu spuse nimic. Nu era o tăcere obișnuită, ci una apăsătoare, evaluatoare, ca atunci când cineva inspectează un apartament înainte de renovare și întocmește în minte lista defectelor.
— Ioana, — rosti ea în cele din urmă, — raftul acesta ar putea fi aranjat altfel.
— Cum anume?
— Cărțile ar trebui puse după înălțime. Ar părea mult mai ordonat. Pernele de pe canapea ar sta mai bine ridicate, nu culcate. Iar fața de masă… uită-te și tu: într-o parte atârnă cu vreo doi centimetri mai mult decât în cealaltă.
Ioana rămase în mijlocul propriei bucătării, ascultând cum o persoană venită în vizită îi explica de ce locuința ei era organizată greșit.
— Îți arăt imediat cum se face, — continuă doamna Valeria, întinzând mâna spre bibliotecă. — Nu este nimic complicat. Trebuie doar să-ți formezi obiceiul.
— Doamnă Valeria, — spuse Ioana liniștit, dar atât de clar, încât femeia se opri. — Acesta este apartamentul meu.
— Știu, însă…
— Nu, nu cred că ați înțeles. Este casa mea și aici sunt regulile mele. Eu decid cum stau cărțile, unde se află furculițele, în ce unghi este pus fotoliul și cât atârnă fața de masă. Dacă ceva nu vă place, îmi pare rău, dar nu voi muta nimic.
Doamna Valeria își retrase încet mâna. O privi pe Ioana de parcă abia atunci o vedea cu adevărat. Apoi se așeză fără un cuvânt și, până la sfârșitul vizitei, i se adresă numai fiului ei.
După ce mama lui plecă, Andrei ridică din umeri.
— Așa este ea. Nu pune la suflet.
— Nici nu pun. Dar dacă mai încearcă să-mi mute lucrurile, îi voi spune exact același lucru.
— Bine, bine. Important este că avem casa noastră. Nu?
— Da, — răspunse Ioana.
În perioada aceea, ea încă mai credea sincer că Andrei înțelegea diferența dintre „casa noastră” și „o casă care trebuie să respecte regulile doamnei Valeria”.
Soacra nu mai încercă să schimbe lucrurile cu mâna ei. Găsi o cale mai comodă: începu să acționeze prin Andrei.
Telefonul suna aproape zilnic. Ioana nu trăgea cu urechea, dar nici nu avea de gând să-și astupe urechile. Andrei vorbea de obicei cu mama lui în bucătărie, iar fragmentele de conversație ajungeau până în cameră: