În timp ce așezam ultimele farfurii, degetele îmi tremurau aproape imperceptibil. Nu din emoție. În mine fierbea o furie pe care o ținusem sub capac luni întregi, numai ca să nu provoc certuri în familie. În dimineața aceea, însă, nu mai aveam puterea s-o împing înapoi. Ieșise la suprafață ca aburul dintr-o oală uitată pe foc.
Împărțisem masa festivă în două jumătăți perfect egale.
În stânga întinsesem o față de masă deschisă la culoare, presărată cu floricele albastre, pe care soacra mea, doamna Elena, o adusese cu ani în urmă de la casa unei rude de la țară. Nu-mi plăcuse niciodată. Materialul își pierduse strălucirea, iar modelul părea rămas din altă epocă. Totuși, tocmai acolo așezasem vesela ei cea bună, scoasă din dulap doar la sărbători importante: porțelan alb, cu o dungă aurie fină pe margine.
Lângă farfurii se aflau boluri adânci cu salate, o cratiță mare cu mâncare caldă, un platou cu friptură de porc rumenită și o sticlă de vin scump. Aprinsesem două lumânări, iar în mijloc pusesem o vază mică plină cu crizanteme proaspete.
Jumătatea din dreapta arăta ca și cum ar fi aparținut unei alte case.
Acolo întinsesem mușamaua cenușie pe care o foloseam zilnic în bucătărie. Pe ea se aflau trei farfurii obișnuite, un platou mic cu salam ieftin, un borcan cu castraveți murați, câteva felii de pâine și o sticlă de plastic cu suc la ofertă.
Atât.
Am făcut câțiva pași înapoi și am privit îndelung cele două lumi așezate una lângă alta. Atunci am înțeles limpede că, după ziua aceea, nimic nu avea să mai poată fi prefăcut. Nu mai exista drum înapoi spre tăcerea comodă în care toți se purtaseră de parcă nu se întâmplase nimic.
Andrei a intrat în bucătărie. Când a văzut masa, s-a oprit în prag.
— Ioana… — a spus încet.
— Ce este? — am întrebat, fără să mă întorc, potrivind încă o dată șervețelele.
A rămas tăcut.
Pauza s-a lungit.
— Nimic, a rostit el până la urmă.
Dar eu am auzit în acel „nimic” tot ce nu îndrăznise să spună cu voce tare: „Ai dreptate. Fă-o până la capăt.”
Povestea care ne adusese în fața acelei mese începuse cu aproape un an înainte, pe vremea când viața noastră părea cât se poate de obișnuită.
Eu și Andrei locuiam cu chirie într-un apartament mic cu două camere, într-un bloc vechi de la marginea Ploieștiului. Pe casa scării plutea mereu un miros greu, rămas parcă de la foștii locatari. Caloriferele se încălzeau când aveau chef, iar vecinul din peretele alăturat asculta muzică până târziu în noapte.
Cu toate acestea, ne obișnuiserăm. În timp, apartamentul acela începuse să ni se pară aproape al nostru.
Acolo erau lucrurile noastre. Acolo ne trezeam dimineața, luam micul dejun, ne certam, ne împăcam și ne făceam planuri. Locuința aparținea altcuiva, dar între pereții aceia se desfășura viața noastră.
Aveam un plan foarte clar.
Strângeam bani pentru un apartament al nostru. Nu făceam asta în joacă, ci cu o încăpățânare aproape dureroasă. Renunțasem la vacanțe, la ieșiri dese, la haine cumpărate din impuls și la orice lucru care putea fi amânat. Andrei accepta proiecte suplimentare și lucra adesea sâmbăta. Eu, după program, preluam comenzi pe care le terminam seara, acasă.
La sfârșitul fiecărei luni, transferam o sumă fixă într-un cont separat.
În imaginația noastră, banii aceia se transformau deja în pereții viitorului apartament. Visam la un bloc curat, într-un cartier liniștit, la o bucătărie cu fereastră mare și la o curte în care să fie copaci, nu doar mașini înghesuite una lângă alta.
Drumul era lung, dar înaintam.
Sora mai mare a lui Andrei, Corina, își cumpărase locuință înaintea noastră. Ea fusese întotdeauna hotărâtă și grăbită să obțină ce își dorea. Găsise un apartament într-un bloc nou, luase credit ipotecar și, după câteva luni, se mutase acolo împreună cu soțul ei, Mihai.
Ne bucuraserăm sincer pentru ei.
Apartamentul era spațios, luminos, mobilat nou și avea un balcon mare. Când îi vizitam, aveam impresia că primiseră exact viața la care visaseră.
Numai că, aproape imediat după mutare, Corina și Mihai au început să spună că trebuie să economisească la sânge.
La început nu ni s-a părut nimic grav. Corina o suna tot mai des pe mama ei și îi cerea să cumpere câteva alimente „dacă tot trece prin zonă” sau să gătească „ceva ca acasă”. Mihai, când ieșeam la o cafenea, uita tot mai des să trimită banii pentru ce comandase.
Păreau nimicuri. Mărunțișuri de familie despre care nu merita să faci scandal.
Primul semn cu adevărat serios a fost ziua lui Mihai.
Cu o săptămână înainte de petrecere, Corina l-a sunat pe Andrei.
— Ne-am gândit să ne strângem la mama, a anunțat ea pe un ton care lăsa impresia că totul fusese deja hotărât. Mihai împlinește treizeci și cinci de ani și vrem să sărbătorim frumos. Voi cumpărați ingredientele pentru felul principal și comandați tortul. Noi suntem foarte strânși cu banii, doar știți… avem rata.
Andrei s-a uitat la mine.
Eu stăteam lângă fereastră și urmăream picăturile de ploaie alunecând încet pe geam.
— Bine, a acceptat el după câteva clipe.