— Transferă imediat douăzeci de mii de dolari! Fratele tău este la terapie intensivă!
Eu am pus o singură întrebare:
— La ce spital se află?
Nici mama, nici tata nu mi-au răspuns clar.
Atunci am spus:
— Sunați-o pe fiica voastră preferată.
Am închis telefonul și m-am întors în pat.
În dimineața următoare, doi polițiști mă așteptau în fața casei.
Partea întâi — Bătaia din ușă
Nu semăna deloc cu bătaia obișnuită a unui vecin și nici cu sunetul grăbit al unui curier. Era apăsată, rară și atât de hotărâtă, încât trupul meu a înțepenit înainte ca mintea să apuce să găsească o explicație.
Am deschis purtând niște pantaloni vechi de trening. Aveam părul răvășit, ochii încă grei de somn și senzația că o parte din mine rămăsese în dormitor.
Pe trepte stăteau doi polițiști. Unul era înalt și ținea un carnețel deschis. Celălalt îmi urmărea mâinile cu o atenție tulburătoare, de parcă văzuse deja prea multe dimineți care începuseră în același fel și se terminaseră prost.
— Doamnă, spuse cel înalt, dumneavoastră sunteți Andreea Popescu?
— Da.
— În cursul nopții, în jurul orei unu, ați primit un apel prin care vi s-au cerut douăzeci de mii de dolari?
Mi s-a uscat gura pe loc.
Amintirea nopții s-a întors cu o claritate dureroasă: telefonul vibrând pe noptieră, lângă pat, Radu dormind adânc lângă mine, iar pe ecran apărând numele mamei, ca un semnal roșu de alarmă.
Răspunsesem fără să stau pe gânduri:
— Alo? Mamă?
Vocea ei se auzise în receptor. Sau, cel puțin, păruse a fi vocea ei. Era încordată, speriată și atât de schimbată, încât aproape că nu o recunoșteam.
— Andreea… Dumnezeule… fata mamei…
— Ești bine? Ce s-a întâmplat?
— Douăzeci de mii, șoptise ea, ca și cum cifra aceea ar fi fost acoperită de sânge. Avem nevoie urgent de douăzeci de mii.
— Pentru ce?
— Mihai… izbucnise ea într-un suspin. Fratele tău este la terapie intensivă. Nu vor să… îl doare îngrozitor…
— La ce spital? întrebasem, auzindu-mi parcă vocea de la mare distanță. Ce a pățit?
Urmase o pauză.
Scurtă.
Aproape imposibil de observat.
Și totuși, greșită.
Era genul de tăcere pe care corpul o recunoaște drept pericol înainte ca rațiunea să înțeleagă de ce.
Apoi telefonul fusese preluat de tata.
Vocea lui venise aspră, tăioasă, autoritară. Nu vorbea cu mine. Îmi dădea ordine, așa cum o făcuse de atâtea ori.
— Termină cu întrebările, spusese el. Transferă banii. Dacă nu o faci, Mihai va suferi toată noaptea.
De parcă eu aș fi ținut în mână calmantele de care depindea fratele meu.
M-am uitat la ceas.
01:03.
În casă domnea o liniște deplină.
Inima îmi bătea atât de tare, încât fiecare lovitură îmi răsuna în urechi.
— Tată, am spus, încercând să-mi păstrez glasul stabil, spune-mi numele spitalului.
Mama intervenise din nou. De data aceea plângea mai tare, iar disperarea din vocea ei părea și mai adâncă.
— Cum poți să te porți așa? Este fratele tău!
În trecut, propoziția aceea funcționase de fiecare dată.
Mă arunca imediat în starea în care trebuia să repar totul, să rezolv criza și să-i salvez pe ceilalți, înainte să apuc măcar să mă încalț.
Pentru că fratele meu, Mihai, ajuns la patruzeci și doi de ani, fusese toată viața omul despre care părinții spuneau că are „un potențial uriaș”.
Accidente.
Servicii pierdute.
Datorii.
Eșecuri care nu se mai terminau.
Și, după fiecare prăbușire, se întorcea în casa părinților, de parcă o forță nevăzută îl trăgea mereu înapoi acolo.
Numai că acea forță nu îi trata pe toți copiii familiei noastre la fel.
Sora mea mai mică, Ioana, era cu zece ani mai tânără decât mine. Chiar și la treizeci și doi de ani, părinții continuau să o numească „fetița noastră”.
Pentru Ioana existau tandrețe și înțelegere.
Răbdare.
„Nu-i nimic, draga mamei.”
Pentru mine existau apeluri în toiul nopții, panică și urgențe provocate de alții.
Când mama suspinase din nou:
— Te rog, trimite banii…
Ceva din mine se răcise brusc.
În același timp, totul devenise neobișnuit de limpede.
Am rostit cu voce tare cuvintele pe care le înghițisem ani la rând:
— Sunați-o pe fiica voastră preferată.
La celălalt capăt se lăsase tăcerea.
Nu tăcerea unei conexiuni întrerupte.
Ci una jignită.
Vocea tatei devenise și mai severă.
— Nici să nu începi.
— Noapte bună, am răspuns.
Apoi am închis.
Fără să țip.
Fără să mă justific.
Am așezat telefonul cu ecranul în jos și m-am întins din nou lângă Radu. Nu pentru că nu mi-ar fi păsat de Mihai, ci pentru că nu mai voiam să-i permit fricii să-mi conducă viața la ora unu noaptea.
Dimineața venise de parcă lumea nu se prăbușise.
Lumina soarelui se întindea peste covor.
Espressorul scosese un clic discret în bucătărie.
Radu mă întrebase unde erau cănile curate.
Apoi se auzise bătaia din ușă.
De data aceasta, pe treptele casei mele se aflau doi polițiști.
— Da, le-am spus. Părinții mei m-au sunat.
Agentul mai scund avea pe ecuson numele Petrescu.
— Ați transferat banii? întrebă el.
— Nu.
Cel înalt se prezentă:
— Inspectorul Dumitrescu.
Notă ceva în carnețel înainte să continue.
— Am venit deoarece apelul referitor la internarea la terapie intensivă a fost semnalat drept o posibilă tentativă de fraudă. Numărul de pe care ați fost sunată nu corespunde cu numărul real al părinților dumneavoastră.
Un fior rece îmi coborî pe șira spinării.
— Dacă nu erau ei, am șoptit, atunci cine m-a sunat?
Dumitrescu nu răspunse imediat.
Privi peste umărul meu, spre hol, ca și cum ar fi vrut să se asigure că din interior nu urma să apară cineva pregătit să mintă.
— Putem discuta înăuntru, doamnă Popescu?
M-am dat la o parte și i-am lăsat să intre.
În sufragerie mirosea a cafea și a pâine prăjită.
La televizor, prezentatoarea știrilor de dimineață vorbea liniștit despre vreme, de parcă realitatea mea nu tocmai fusese răsturnată.
Inspectorul Dumitrescu își deschise din nou carnețelul.
— Povestiți-mi cât mai exact ce a spus persoana care v-a telefonat.
Am repetat totul.
Mihai.
Terapie intensivă.
Douăzeci de mii.
Transferă-i imediat.
Nu mai pune întrebări.
— V-au indicat atunci cum să faceți transferul? V-au dat numele unei bănci sau un cont?
— Nu în timpul apelului. Repetau doar că trebuie să trimit banii chiar în acel moment.
— Ne permiteți să vedem telefonul?
L-am deblocat cu degetele tremurând.
Dumitrescu deschise calm istoricul apelurilor.
— Acesta este.
Întoarse ecranul spre mine.
— Apel primit la ora 01:01. Pe telefonul dumneavoastră apare sub numele „Mama”.
Sub nume se vedea însă un număr pe care nu îl recunoșteam.
— Acesta nu este numărul ei… am murmurat.
— Identitatea apelantului a fost falsificată, explică inspectorul. Pe ecran a apărut contactul mamei dumneavoastră, deși apelul provenea din altă parte.
Petrescu completă:
— Este o metodă des întâlnită în fraudele bazate pe urgențe familiale.
Dumitrescu atinse din nou ecranul.
— La ora 01:07 ați primit și un mesaj.
— Nu l-am văzut.
— Este posibil, răspunse el pe un ton mai blând. Mai ales dacă, după ce ați închis, ați lăsat telefonul deoparte.
Apoi citi mesajul cu voce tare:
Transferați banii în acest cont. Nu pierdeți timpul. El suferă.
Dedesubt apăreau codul bancar, numărul contului și numele unei persoane despre care nu auzisem niciodată.
Am simțit cum mi se strânge gâtul.
— Vă jur că nu am citit mesajul acela.
— Vă credem, spuse Dumitrescu. Totuși, acesta nu este singurul motiv pentru care ne aflăm aici. În această dimineață, banca dumneavoastră a raportat o încercare de transfer făcută în numele dumneavoastră. Cineva a încercat să folosească datele personale care vă aparțin.
— Datele mele personale?
Inspectorul mă privi direct în ochi.
— Părinții dumneavoastră au acces la conturile bancare? La parole? Există conturi comune sau informații financiare pe care le cunosc?
— Nu, am răspuns imediat. Nu mai au.
— Fratele dumneavoastră ar putea avea acces la asemenea informații? La codul numeric personal?
Am înghițit în sec.
Răspunsul sincer era simplu:
Nu ar trebui.
Dar familia mea adunase întotdeauna fragmente din viața mea de parcă i s-ar fi cuvenit să le păstreze.
Codul numeric personal fusese cerut „pentru niște acte”.
Parolele, „doar pentru un minut”.
Telefoanele și laptopurile fuseseră luate „puțin, până rezolvăm ceva” și se întorseseră fără să mai pară exact aceleași.
— Nu știu, am recunoscut.
Dumitrescu încuviință lent.
— În ultima săptămână am înregistrat mai multe cazuri asemănătoare. Un apel panicat în timpul nopții. O solicitare urgentă de bani. Amenințarea că o persoană apropiată va suferi dacă transferul nu este făcut imediat. Cei din spatele schemei mizează pe faptul că victima va reacționa din frică, fără să mai verifice nimic.
Petrescu își coborî vocea.
— În cazul dumneavoastră au folosit numele fratelui. Asta înseamnă că persoana care a sunat știe anumite lucruri despre familie.
Inspectorul închise carnețelul.
— Avem nevoie să veniți la secție și să depuneți o declarație oficială. De asemenea, trebuie să urmărim contul menționat în mesaj.
— Și dacă este implicat cineva apropiat mie? am întrebat.
Dumitrescu nu încercă să îndulcească răspunsul.
— Atunci adevărul tot va ieși la iveală.
Ajuns în prag, se opri.
— Mai este ceva.
L-am privit fără să spun nimic.
— Pentru moment, nu vă sunați părinții.
Telefonul din mâna mea deveni dintr-odată greu ca o cărămidă.
Dacă nu îi sunam, aveam să înnebunesc întrebându-mă dacă erau bine.
Dar dacă îi sunam…
Poate că aveam să aflu, în sfârșit, ce se ascundea cu adevărat în spatele țipetelor auzite la ora unu noaptea.