— Am venit deoarece apelul referitor la internarea la terapie intensivă a fost semnalat drept o posibilă tentativă de fraudă. Numărul de pe care ați fost sunată nu corespunde cu numărul real al părinților dumneavoastră.
Un fior rece îmi coborî pe șira spinării.
— Dacă nu erau ei, am șoptit, atunci cine m-a sunat?
Dumitrescu nu răspunse imediat.
Privi peste umărul meu, spre hol, ca și cum ar fi vrut să se asigure că din interior nu urma să apară cineva pregătit să mintă.
— Putem discuta înăuntru, doamnă Popescu?
M-am dat la o parte și i-am lăsat să intre.
În sufragerie mirosea a cafea și a pâine prăjită.
La televizor, prezentatoarea știrilor de dimineață vorbea liniștit despre vreme, de parcă realitatea mea nu tocmai fusese răsturnată.
Inspectorul Dumitrescu își deschise din nou carnețelul.
— Povestiți-mi cât mai exact ce a spus persoana care v-a telefonat.
Am repetat totul.
Mihai.
Terapie intensivă.
Douăzeci de mii.
Transferă-i imediat.
Nu mai pune întrebări.
— V-au indicat atunci cum să faceți transferul? V-au dat numele unei bănci sau un cont?
— Nu în timpul apelului. Repetau doar că trebuie să trimit banii chiar în acel moment.
— Ne permiteți să vedem telefonul?
L-am deblocat cu degetele tremurând.
Dumitrescu deschise calm istoricul apelurilor.
— Acesta este.
Întoarse ecranul spre mine.
— Apel primit la ora 01:01. Pe telefonul dumneavoastră apare sub numele „Mama”.
Sub nume se vedea însă un număr pe care nu îl recunoșteam.
— Acesta nu este numărul ei… am murmurat.
— Identitatea apelantului a fost falsificată, explică inspectorul. Pe ecran a apărut contactul mamei dumneavoastră, deși apelul provenea din altă parte.
Petrescu completă:
— Este o metodă des întâlnită în fraudele bazate pe urgențe familiale.
Dumitrescu atinse din nou ecranul.
— La ora 01:07 ați primit și un mesaj.
— Nu l-am văzut.
— Este posibil, răspunse el pe un ton mai blând. Mai ales dacă, după ce ați închis, ați lăsat telefonul deoparte.
Apoi citi mesajul cu voce tare:
Transferați banii în acest cont. Nu pierdeți timpul. El suferă.
Dedesubt apăreau codul bancar, numărul contului și numele unei persoane despre care nu auzisem niciodată.
Am simțit cum mi se strânge gâtul.
— Vă jur că nu am citit mesajul acela.
— Vă credem, spuse Dumitrescu. Totuși, acesta nu este singurul motiv pentru care ne aflăm aici. În această dimineață, banca dumneavoastră a raportat o încercare de transfer făcută în numele dumneavoastră. Cineva a încercat să folosească datele personale care vă aparțin.
— Datele mele personale?
Inspectorul mă privi direct în ochi.
— Părinții dumneavoastră au acces la conturile bancare? La parole? Există conturi comune sau informații financiare pe care le cunosc?
— Nu, am răspuns imediat. Nu mai au.
— Fratele dumneavoastră ar putea avea acces la asemenea informații? La codul numeric personal?
Am înghițit în sec.
Răspunsul sincer era simplu:
Nu ar trebui.
Dar familia mea adunase întotdeauna fragmente din viața mea de parcă i s-ar fi cuvenit să le păstreze.
Codul numeric personal fusese cerut „pentru niște acte”.
Parolele, „doar pentru un minut”.
Telefoanele și laptopurile fuseseră luate „puțin, până rezolvăm ceva” și se întorseseră fără să mai pară exact aceleași.
— Nu știu, am recunoscut.
Dumitrescu încuviință lent.
— În ultima săptămână am înregistrat mai multe cazuri asemănătoare. Un apel panicat în timpul nopții. O solicitare urgentă de bani. Amenințarea că o persoană apropiată va suferi dacă transferul nu este făcut imediat. Cei din spatele schemei mizează pe faptul că victima va reacționa din frică, fără să mai verifice nimic.
Petrescu își coborî vocea.
— În cazul dumneavoastră au folosit numele fratelui. Asta înseamnă că persoana care a sunat știe anumite lucruri despre familie.
Inspectorul închise carnețelul.
— Avem nevoie să veniți la secție și să depuneți o declarație oficială. De asemenea, trebuie să urmărim contul menționat în mesaj.
— Și dacă este implicat cineva apropiat mie? am întrebat.
Dumitrescu nu încercă să îndulcească răspunsul.
— Atunci adevărul tot va ieși la iveală.
Ajuns în prag, se opri.
— Mai este ceva.
L-am privit fără să spun nimic.
— Pentru moment, nu vă sunați părinții.
Telefonul din mâna mea deveni dintr-odată greu ca o cărămidă.
Dacă nu îi sunam, aveam să înnebunesc întrebându-mă dacă erau bine.
Dar dacă îi sunam…
Poate că aveam să aflu, în sfârșit, ce se ascundea cu adevărat în spatele țipetelor auzite la ora unu noaptea.