— Însărcinată? repetă Radu, dar în glasul lui nu mai era doar furie. Era teamă.
Doctorița nu-i răspunse. Se apropie de mine, îmi trase cearșaful peste umeri și coborî vocea.
— Doamnă Elena, am nevoie să mă ascultați cu atenție. Din cauza rănilor dumneavoastră și a sarcinii, chem asistența socială. Nimeni nu vă va obliga să dați o declarație chiar acum, însă dumneavoastră și fiicele dumneavoastră aveți nevoie de protecție.
Radu scoase un râs scurt, fără urmă de veselie.
— Protecție față de cine? Este soția mea.
— Tocmai de aceea, răspunse doctorița. În spitalul acesta, nicio femeie nu este proprietatea cuiva.
Nu mai auzisem niciodată pe nimeni vorbindu-i astfel lui Radu. Găsea întotdeauna o cale să domine: cu banii, cu țipetele, cu mama lui în spate, făcându-și cruce și repetând că o căsnicie ține până la moarte. Dar în după-amiaza aceea, în salonul alb care mirosea a spirt și ser perfuzabil, Radu părea pentru prima dată mai mic decât propria lui umbră.
Apoi apăru doamna Viorica. Intră cu șalul negru strâns la piept și cu pas grăbit, de parcă și spitalul i-ar fi aparținut.
— Ce i-ați făcut băiatului meu? întrebă fără să se uite la mine. Radu m-a sunat și mi-a spus că este acuzat.
Doctorița se întoarse spre ea.
— Nora dumneavoastră are răni grave. Și este însărcinată.
Doamna Viorica încremeni. Pe chipul ei nu se vedea uimire. Se vedea calcul. Privirea îi alunecă de la burta mea spre radiografia împăturită din mâna lui Radu, apoi spre ușă, ca și cum ar fi căutat o ieșire.
— Nu se poate, murmură ea.
Sângele îmi îngheță în vene. Nu spusese „ce minune”. Nu spusese „Dumnezeu s-o ocrotească”. Spusese doar: „Nu se poate”.
Și Radu o auzise. O privi cu un alt fel de furie.
— De ce nu se poate, mamă?
Doamna Viorica înghiți cu greu.
— Pentru că… pentru că femeia asta e vicleană. Cine știe al cui este copilul?
Am încercat să mă ridic, dar o durere ascuțită mi-a străpuns coastele. Totuși, am vorbit.
— N-am fost niciodată cu alt bărbat.
— Taci! urlă Radu spre mine.
Doctorița făcu un pas înainte.
— Coborâți vocea sau chem paza.
Numai că Radu nu mă mai privea. Se uita la mama lui.
— De ce ai spus asta?
Doamna Viorica strânse rozariul între degete.
— Fiindcă o mamă știe lucruri.
Am început să plâng și nu m-am putut opri. Nu plângeam pentru mine. Plângeam pentru fetele mele. Văzuseră prea mult. Ani întregi confundasem tăcerea cu protecția și supunerea cu dragostea.
Radu încercă să plece.
— Mă duc să-mi iau fetele.
Andreea, asistenta socială, îi tăie drumul.
— Nu. Fetele nu pleacă împreună cu dumneavoastră.
— Sunt fiicele mele.
— Deocamdată se află sub protecție, până când situația va fi evaluată.
Radu ridică mâna. Pentru prima dată, în fața ei nu se afla obrazul meu, ci doi agenți de pază care apăruseră în prag. Doamna Viorica își duse palma la piept.
— Ce rușine! Uită-te ce ai făcut, Elena!
Rușinea, m-am gândit, dormise ani întregi în patul meu. Dar nu-mi mai aparținea.
Doctorița ceru o nouă ecografie, ca să verifice copilul. M-au dus pe un coridor lung, iar luminile din tavan treceau una câte una pe deasupra mea, asemenea unor amintiri: nunta mea într-o rochie împrumutată, Radu jurând că va avea grijă de mine, doamna Viorica atingându-mi burta după nașterea Dariei și spunând „ei, poate data viitoare”, Ilinca plângând în brațele mele în timp ce bunica ei refuza s-o țină, fiindcă „nu mai era nevoie de încă o fată în familie”.
Când doctorița îmi întinse gelul rece pe abdomen, am închis ochii. Mă temeam că loviturile îi făcuseră rău copilului. Apoi am auzit acel sunet: rapid, mic, încăpățânat.
Tum-tum-tum-tum.
— Acolo este copilul dumneavoastră, spuse doctorița. Inima bate puternic.
Mi-am acoperit gura cu palma. Nu știu dacă a fost instinct sau miracol, dar, pentru prima dată după multă vreme, nu mi-am mai simțit trupul ca pe o casă ruinată. Înăuntrul lui exista încă viață.
Doctorița mișcă încet sonda, apoi se încruntă.
— Ați mai avut o naștere înainte de cele două fete?
Am deschis ochii.
— Nu. Doar pe Daria și pe Ilinca.
— Sunteți sigură?
Am încremenit.
— Da.
Se uită la monitor, apoi la fișa mea.
— Aici apar semnele unei cezariene vechi. Nu are legătură cu nașterile fiicelor dumneavoastră, fiindcă în dosar scrie că amândouă s-au născut pe cale naturală.
Am simțit cum salonul se înclină.
— Nu se poate.
Doctorița chemă un coleg care lucrase în spital cu ani în urmă. Au verificat acte și au vorbit în șoaptă. Eu prindeam doar cuvinte risipite: cicatrice internă, intervenție anterioară, dosar vechi, registre.
După aproape o oră, doctorița se întoarse cu o mapă îngălbenită. Nu era singură. Andreea venea alături de ea.
— Doamnă Elena, spuse blând, am găsit o înregistrare de acum șapte ani. Ați fost internată în acest spital cu o naștere complicată.
— Da, am șoptit. Atunci s-a născut Daria.
Doctorița deschise mapa.
— În documente scrie că, în ziua aceea, ați avut o sarcină gemelară.
Aerul mi se opri în piept.
— Nu.
Andreea se apropie de pat.
— Elena…
— Nu, am repetat, iar vocea mi s-a frânt. Eu am născut-o pe Daria. Mi-au spus că a fost un singur copil. Mi-au spus că am leșinat fiindcă pierdusem mult sânge.