Cartea poștală fusese trimisă din Constanța, însă adresa scrisă pe verso se afla la mai puțin de cinci kilometri de casa mea din Brașov.
În douăzeci de ani învățasem să nu mai sper cu voce tare. Speranța avea colți. O lăsasem cândva să-mi intre în piept și aproape mă sfâșiase pe dinăuntru.
Totuși, în clipa în care am întors cartonul lucios și am văzut ștampila poștei din Constanța, degetele au început să-mi tremure atât de tare, încât plicurile și facturile de pe masa din bucătărie s-au împrăștiat pe podea.
Nu era trecut niciun nume. Nu exista nicio explicație, nicio semnătură, niciun mesaj lung.
Doar o adresă și, dedesubt, câteva cuvinte scrise cu litere mici, apăsate:
— Vino singură, dacă încă mai vrei să afli adevărul despre Mara.
Fiica mea dispăruse la Constanța când avea opt ani.
Iar acum, după două decenii, conduceam spre un șir de garaje închiriate de la marginea Brașovului, cu aceeași carte poștală așezată pe scaunul din dreapta și cu inima izbindu-mi-se de coaste de parcă ar fi vrut să fugă înaintea mea.
Am găsit numărul scris pe carton.
Patruzeci și doi.
Mânerul ușii metalice era rece ca gheața. L-am prins cu ambele mâini și am ridicat oblonul, pregătită să văd cel mai îngrozitor lucru pe care mintea mea îl putea inventa.
Dar, când lumina a pătruns înăuntru, genunchii mi s-au înmuiat.
În întunericul garajului nu mă aștepta nicio imagine de coșmar. Pe un scaun pliant, lângă trei cutii de carton, stătea o femeie.
Avea ochii mei.
Mă privea de parcă își petrecuse toată viața hotărând dacă să mă urască sau nu.
— Ai venit repede, Elena, a spus ea.
Aerul mi-a rămas blocat în piept.
— Mara?
Buzele i-au tremurat, dar nu și-a coborât privirea.
— Trebuia să văd dacă vii.
Am făcut instinctiv un pas, iar ea și-a ridicat imediat mâna.
— Nu te apropia.
M-am oprit.
— Bine. Nu mă apropii.
Bărbia îi vibra ușor.
— Trebuia să știu dacă ai veni pentru mine.
— Pentru tine aș fi străbătut lumea întreagă.
Atunci m-a lovit cu întrebarea care mi-a tăiat respirația.
— De ce mi-a spus tata că tu ai plecat?
Cu douăzeci de ani înainte, soțul meu, Radu, ne mutase familia la Constanța.
Era la începutul carierei de jurnalist. Când primise oferta de a lucra pentru o publicație importantă de pe litoral, umblase prin casă cu scrisoarea în mână de parcă i s-ar fi deschis toate ușile lumii.
— Elena, aceasta este șansa noastră, îmi spusese, fluturând foaia. Nu oricine primește o asemenea ocazie.
Mă uitasem peste masă la Mara. Încerca să țină o lingură în echilibru pe nas.
— Tu ce spui, maimuțica mea?
Lingura căzuse direct în bolul cu cereale.
— La Constanța se fac clătite?
Radu râsese.
— Clătite putem face oriunde.
Și am plecat.
Am închiriat un apartament mic la etajul al doilea al unei clădiri vechi, cu o curte interioară sub ferestre. Mara adora locul acela. În fiecare după-amiază cobora cu coarda de sărit și alerga printre tufele de trandafiri.
Eu rămâneam pe balcon până când mă vedea și începea să fluture din ambele mâini.
— Mamă, nu mă mai păzi!
— Ai opt ani, îi răspundeam. Meseria mea este să am grijă de tine.
Radu lucra adesea de acasă, la masa din bucătărie. Îmi găsisem și eu un serviciu, fiindcă un singur salariu nu ne ajungea și pentru că aveam nevoie să simt că păstrez ceva numai al meu.
O vreme chiar am crezut că suntem fericiți.
Apoi a venit acea zi de marți.
Mara stătea turcește pe covor și lega o panglică roșie la gâtul iepurașului ei de pluș.
— Să nu uiți clătitele diseară, mi-a spus.
— Nu uit.
— Promiți?
Am sărutat-o pe frunte.
— Promit.
Radu răsfoia niște notițe lângă blatul din bucătărie.
— Stau eu cu ochii pe ea, a spus.
Au fost ultimele cuvinte normale pe care mi le-a adresat vreodată.
Când m-am întors de la serviciu, în fața clădirii erau parcate mașini de poliție.
La început am crezut că se întâmplase ceva cu unul dintre vecini. Apoi l-am văzut pe Radu lângă poarta curții. Era alb la față, iar mâinile îi tremurau atât de vizibil, încât toți cei din jur puteau observa.
Geanta mi-a alunecat de pe umăr.
— Unde este Mara?
S-a întors spre mine cu încetinitorul.
— A coborât să se joace, a spus. M-am întors cu spatele doar câteva minute.
— Radu, unde este fiica mea?
Am căutat-o săptămâni întregi.
Polițiștii au căutat-o. Vecinii au căutat-o. Oameni pe care nu-i întâlnisem niciodată au mers din poartă în poartă. Femei necunoscute mă țineau în brațe când mă prăbușeam, iar bărbați strigau numele Marei până când vocea li se frângea.
Mara. Mara. Mara.
Dar nu venea niciun răspuns.
Nicio urmă. Niciun martor. Niciun apel. Nicio bucată din panglica ei roșie. Nimic.
Radu plângea în public. Dădea declarații. Vorbea cu oricine era dispus să-l asculte. Noaptea însă, când rămâneam singuri, se închidea într-o tăcere care mă înspăimânta.
Îi puneam mereu aceeași întrebare.
— Cum poate să dispară un copil din curtea aflată chiar sub ferestrele noastre?
De fiecare dată îmi oferea același răspuns.
— M-am întors cu spatele, Elena. Mi-am întors privirea, iar pentru asta o să mă urăsc toată viața.
După un an, Radu a spus că trebuie să ne întoarcem la Brașov.