Ana se ridică încet în picioare. Trupul îi părea greu, gleznele îi erau umflate, iar spatele o durea după încă o noapte în care aproape că nu închisese ochii. Cu toate acestea, stătea mai dreaptă decât o făcuse în ultimele luni.
— Banii tăi? întrebă ea cu o liniște care îl neliniști.
Andrei își îngustă privirea.
Ana luă dosarul aflat lângă ea și scoase copiile extraselor bancare. Le așeză pe masă, unul câte unul, fără grabă.
Chiria apartamentului din Floreasca.
Colierul cu diamante.
Range Roverul.
Transferurile făcute printr-o firmă-fantomă.
Retragerile din conturile fundației.
Bianca Marinescu.
Chipul lui Andrei se schimbă.
Doar pentru o clipă.
Dar Ana văzu.
Frică.
— Ce naiba înseamnă toate astea?
— Dovezi.
El trânti paharul pe masă.
— Mi-ai umblat prin conturile personale?
— Prin conturile noastre, răspunse Ana. Prin moștenirea mea. Prin banii tatălui meu. Prin donațiile fundației. Prin toate sumele pe care le-ai cheltuit ca să-ți ascunzi aventura sub forma unor cheltuieli de afaceri.
— Nu ai habar despre ce vorbești.
— M-am întâlnit cu Irina Petrescu.
Cuvintele îl loviră mai puternic decât toate documentele întinse în fața lui.
Andrei făcu un pas spre ea.
— Nu aveai niciun drept.
— Am avut acest drept din prima zi până în ultima.
— Chiar crezi că mă poți șantaja? Glasul lui deveni rece, amenințător. Ești însărcinată în șase luni, instabilă emoțional și complet dependentă de mine. Pe cine crezi că vor crede oamenii? Pe mine? Sau pe soția abandonată care și-a pierdut mințile?
Ana simți din nou copilul mișcându-se.
De data aceasta nu fu o simplă tresărire.
Fu o lovitură hotărâtă.
Își așeză palma pe burtă și, pentru prima oară în acea seară, pe buzele ei apăru un zâmbet adevărat.
Andrei observă și se încruntă.
— Ce ți se pare atât de amuzant?
— Multă vreme m-am întrebat când ai încetat să mă iubești, spuse ea încet. Astăzi am înțeles că nu mai contează. Pentru că eu am încetat să mai am nevoie de tine.
Pentru câteva clipe, în penthouse-ul somptuos se lăsă o tăcere desăvârșită. De afară se auzea doar murmurul îndepărtat al traficului bucureștean.
Apoi Andrei izbucni în râs.
Era un râs încărcat de dispreț și neîncredere.
— Femeile nu pleacă de lângă bărbați ca mine, Ana.
Ea ridică un plic și i-l întinse.
— Ai dreptate, răspunse calm. Femeile ca mine nu pleacă pur și simplu. Ele se eliberează.
Andrei privi plicul câteva secunde, dar nu îl luă.
Ana îl așeză între ei, pe masă.
— Avocata mea îl va contacta mâine-dimineață pe avocatul tău.
Fața lui se întunecă.
— Divorț?
— Și un audit financiar complet al tuturor conturilor legate de moștenirea tatălui meu și de fundație.
— Nu vei îndrăzni.
Ana îl privi drept în ochi.
Ochii ei erau uscați.
Nu mai avea nicio lacrimă pentru el.
— Privește-mă.
Înainte ca Andrei să apuce să răspundă, telefonul lui vibră.
Coborî ochii spre ecran.
Bianca.
Desigur.
Ana văzu numele luminându-se pe telefon. Cu câteva luni în urmă, imaginea aceea ar fi sfâșiat-o. În seara aceea, nu mai era decât ultima confirmare a unui adevăr pe care îl acceptase deja.
Andrei răspunse fără să-și desprindă privirea de la ea.
— Ce este? întrebă tăios.
Vocea Biancăi se auzi din difuzor, dulce, dar ușor iritată.
— Iubitule, ți-ai uitat butonii la mine.
Iubitule.
Un singur cuvânt rămase suspendat între ei asemenea unei otrăvi.
Ana trecu pe lângă el fără să spună nimic.
Andrei o prinse brusc de încheietură.
— Unde crezi că te duci?
Ea își coborî privirea spre mâna lui.
Nu protestă.
Nu se zbătu.
Îl privi în tăcere până când degetele lui se desfăcură.
Abia atunci îi răspunse:
— La culcare.
Se opri pentru o clipă.
— Pentru prima dată în această căsnicie, nu te voi mai aștepta.
Intră în dormitor, închise ușa și răsuci cheia în broască.
De partea cealaltă, Andrei îi strigă numele o dată.
Apoi încă o dată.
Ana nu răspunse.
Deschise dulapul și coborî de pe raftul de sus o valiză mică, pregătită cu trei zile înainte.
În noaptea aceea nu dormi deloc.
Își puse haine moi și comode, luă din sertarul noptierei fotografia de la ecografie și o așeză cu grijă în geantă. După aceea rămase pe marginea patului, urmărind în tăcere cum întunericul se subțiază deasupra orașului.
La șase și jumătate, telefonul vibră ușor.
Pe ecran apăru un mesaj de la Mihai Dumitrescu.
„Avionul vă așteaptă la Aeroportul Băneasa. Plecăm imediat ce sunteți pregătită.”
Ana îl citi de două ori.
Mihai intrase în viața ei în seara în care se prăbușise în fața unui restaurant exclusivist din centrul Bucureștiului. Prin fereastra uriașă îi văzuse pe Andrei și Bianca stând lipiți unul de altul, râzând deasupra paharelor cu vin și purtându-se ca și cum ea nu ar fi existat.
Făcuse un pas înapoi, iar picioarele îi cedaseră.
Mihai ieșea chiar atunci din același restaurant.
O prinsese înainte să cadă pe trotuarul acoperit de polei și o dusese personal la spital, fără să ezite.
Nu îi pusese întrebări indiscrete.
Nu căutase zvonuri.
Nu încercase să se transforme într-un salvator.
Pur și simplu rămăsese acolo.
Așteptase lângă ea până când medicul găsise bătăile inimii copilului.