Dimineața aceea se așternuse peste Brașov într-o liniște stranie, de parcă orașul întreg își ținea răsuflarea înaintea unei întâmplări care avea să schimbe mai multe destine. În apartamentul Marianei pluteau mirosul rufelor proaspăt călcate și neliniștea aceea apăsătoare care nu dispare nici dacă deschizi toate ferestrele. În ziua aceea se însura Andrei. Fiul ei. Singurul copil. Băiatul pe care îl așteptase ani întregi și pentru care rămăsese în picioare chiar și atunci când viața părea că se surpă sub ea.
Mariana se trezise înainte să sune ceasul. Dormise frământat, cu senzația că cineva îi așezase pietre reci pe piept și le mutase toată noaptea dintr-un loc în altul. Rămase câteva clipe pe marginea patului, ascultând tăcerea. Blocul încă dormea.
— Astăzi nu am voie să mă tem, își șopti. Astăzi este ziua lui. Ziua fericirii lui.
O aștepta o listă nesfârșită de lucruri: ceremonia civilă, fotografiile, petrecerea de la restaurant, întâmpinarea rudelor și a prietenilor. Mai trebuia să ia și dosarul pe care Andrei o rugase să-l aducă „în caz că va fi nevoie”. Înăuntru se aflau copii după actele casei și după polițele de asigurare. Mariana nu semna niciodată nimic fără să citească atent, însă, în ultimele luni, fiul ei pomenise tot mai des despre contracte, procuri și diferite „simple formalități”.
În fața scării o aștepta Sorin, șoferul familiei de mulți ani. Lucrase pentru ei încă de pe vremea când soțul Marianei trăia. De îndată ce ieși din bloc, femeia observă că ceva era în neregulă. Sorin nu părea doar serios. Avea chipul unui om strâns din interior de o teamă pe care abia o mai putea ține ascunsă.
Mariana urcă în mașină, dar motorul rămase oprit.
— Doamnă Mariana, spuse el după o scurtă ezitare, încleștându-și mâinile pe volan, iertați-mă că vă cer ceva atât de ciudat. Trebuie însă să vă întindeți acum pe bancheta din spate și să vă acoperiți cu pătura. E nevoie să auziți o conversație. Nu am găsit altă cale.
Ea îl privi uluită.
— Sorin, îți dai seama ce-mi spui? Astăzi este nunta fiului meu.
Dar când văzu cât de albe îi deveniseră degetele și câtă încordare avea în ochi, înțelese că nu era o glumă, nici o idee absurdă și nici capriciul unui om în vârstă.
Se întinse încet pe bancheta din spate și trase peste ea pătura veche de lână. Sorin porni, ajunse lângă un parc mic și opri mașina la umbra unor castani bătrâni.
Nu trecură decât câteva minute până când una dintre portiere se deschise. Andrei se așeză pe locul din dreapta.
— Hai să plecăm, spuse obosit, apoi adăugă aproape în șoaptă: Fără discuții inutile. Astăzi o să fie foarte emoționată, sensibilă, copleșită de moment. Ai înțeles?
— Am înțeles, răspunse Sorin pe un ton neutru.
— Cătălin vine imediat? întrebă Andrei.
Sub pătură, Mariana își opri respirația. Pentru o clipă avu impresia că și inima îi încetase să mai bată.
Îl cunoștea bine pe Cătălin. Era un vechi apropiat al familiei, mereu elegant, amabil la suprafață și mult prea sigur pe el. Făcea parte dintre acei oameni după o întâlnire cu care simți nevoia să te speli pe mâini, de parcă prezența lor ar lăsa pe piele ceva murdar și lipicios.
După alte câteva minute, portiera se deschise din nou. Un al doilea bărbat urcă în față.
— Bună dimineața, Andrei, se auzi vocea calmă, aproape exagerat de cordială, a lui Cătălin. Ești gata să faci, în sfârșit, ceea ce trebuia să faci de mult?
Andrei tăcu o clipă.
— Nu sunt pe deplin convins, recunoscu atât de încet, încât cuvintele abia se auziră.
— Să nu începi acum, îl tăie Cătălin. Astăzi va fi mult mai simplu decât îți imaginezi. Mama ta e încăpățânată, dar într-o asemenea zi nu se va apuca să se certe. Îi spui că sunt niște acte pentru cheltuielile nunții, că trebuie clarificate plățile și câteva formalități. Va semna fără să bănuiască nimic și totul se încheie.
Glasul lui Andrei deveni apăsat.
— Printre hârtii sunt și actele casei. Dacă își dă seama ce semnează?
— Nu-și va da seama, răspunse Cătălin cu siguranță. Iar dacă va afla mai târziu, va fi deja prea târziu. Mama ta este o femeie în vârstă. Nu are nevoie singură de o casă atât de mare. Tu, în schimb, trebuie să-ți stingi datoriile. Chiar vrei ca viitoarea ta soție să descopere cât de rău ai ajuns?
Mariana rămase nemișcată sub pătură. Îi era teamă până și să inspire.
Propriul ei fiu. Chiar în dimineața nunții lui. Vorbea liniștit despre cum avea să o păcălească, să-i smulgă o semnătură și să-i ia locuința pentru care muncise o viață întreagă.
Mașina porni din nou. Discuția de pe locurile din față continuă, însă vocile ajungeau la Mariana ca printr-un strat gros de apă. Fiecare propoziție rostită de Andrei o rănea mai adânc decât cea dinainte. Nu ca o lovitură bruscă. Nu cu zgomot. Ci lent, chinuitor și fără întoarcere.
După ce Andrei coborî în fața clădirii Stării Civile, Sorin conduse puțin mai departe, opri și spuse încet:
— Acum vă puteți ridica.
Mariana se înălță cu greutate de pe banchetă. Avea fața atât de palidă, încât părea că tot sângele îi dispăruse din obraji. Prin geam îl văzu pe fiul ei zâmbind fără griji, potrivindu-și butonii cămășii și luând-o tandru de mână pe mireasă.
În geanta ei se afla chiar dosarul despre care vorbiseră.
Își îndreptă spatele, își netezi rochia și coborî. Merse hotărât spre fiul ei. Exact atunci, Andrei scoase un pix din buzunarul interior al sacoului.
În loc să-l îmbrățișeze ori să-i ureze să fie fericit, Mariana se opri chiar în fața lui.
— Andrei, spuse ea calm, deși vocea îi era întinsă ca o coardă. Văd că nu ți-ai uitat pixul.
El se întoarse spre ea. Pentru o fracțiune de secundă, siguranța îi dispăru de pe chip.
Mariana îl privi drept în ochi. Aceiași ochi cărora le iertase cândva notele proaste, geamul spart, mașina avariată și chiar bancnotele dispărute din portofelul ei.
— Mamă… ce s-a întâmplat? Te porți foarte ciudat, începu el nesigur.
— Arată-mi actele, îl întrerupse ea.
Andrei îi întinse dosarul, vizibil tulburat. Mireasa, în rochia ei albă, rămase lângă el fără să înțeleagă ce se petrece. Oaspeții zâmbeau, convinși că asistau la un moment emoționant de familie înaintea ceremoniei.
Mariana deschise mapa și răsfoi repede hârtiile.
În fața ei se aflau documentele pentru transferul dreptului de proprietate. Un contract de donație. Formulare completate aproape în întregime. Mai lipsea un singur lucru: semnătura ei.
Ridică încet privirea spre fiul său.
— Chiar ai crezut că voi semna așa ceva astăzi? Printre felicitări, fotografii și primul dans? Glasul îi tremură ușor, dar nu din slăbiciune. Cătălin încă așteaptă în mașină, nu-i așa? Împreună urma să vă acoperiți datoriile?
Andrei se albi la față. Pe obraji i se văzură din nou pistruii mici pe care ea îi sărutase cu drag când era copil.
— Mamă… pot să-ți explic totul. Nu este ceea ce pare…
— Nu voi semna, spuse Mariana încet, dar suficient de limpede încât toți cei din apropiere să audă. Nici astăzi. Nici mâine. Niciodată. Casa aceea a fost ridicată de tatăl tău pentru familia noastră, nu ca să plătească datoriile pe care le-ai făcut tu.
Apoi se întoarse spre mireasă. Tânăra avea deja ochii plini de lacrimi. Poate din cauza șocului, poate din rușine sau poate fiindcă abia atunci înțelegea adevărul.
— Draga mea, nu știu dacă ai știut ce pregăteau. Dacă nu ai știut, îmi pare sincer rău pentru tine. Dar nunta de astăzi nu va mai avea loc.
Fără grabă, Mariana luă contractul de transfer, îl rupse în două, puse cu grijă bucățile în geantă și se îndreptă spre ieșire.
În urma ei, cineva trase zgomotos aer în piept. Andrei făcu un pas brusc, vrând să o ajungă, însă Sorin îi tăie calea.
— Las-o, Andrei, spuse șoferul ferm. Am auzit și eu tot ce ați vorbit.
Mașina se puse încet în mișcare.
Mariana își privi fiul prin geam. Rămăsese în mijlocul trotuarului, îmbrăcat în costumul de mire impecabil călcat. Pentru prima oară în viață, nu-l mai vedea ca pe copilul ei, ci ca pe un străin desăvârșit, un om pe care îl lăsase cândva să se apropie mult prea mult de inima ei.
Nu plânse.
Își scoase telefonul din geantă și își sună avocatul.
— Domnule Radu Ionescu? Vă rog să mă iertați că vă deranjez atât de devreme. Spuneți-mi, se poate revoca imediat o procură? Da, chiar astăzi. Și mai este ceva… vreau să-mi pregătiți testamentul. Toată averea… cu excepția casei.
După ce închise, rămase câteva clipe privind pătura veche sub care, cu mai puțin de o jumătate de oră înainte, zăcuse fără să se miște și aproape fără să respire.
Apoi își îndreptă ochii spre Sorin.
— Îți mulțumesc. Dar spune-mi… cum ai aflat?
Șoferul tăcu multă vreme. Abia după câteva minute răspunse în șoaptă:
— Săptămâna trecută l-am dus pe Cătălin cu mașina. El și Andrei au discutat deschis tot planul, chiar în timpul drumului. Erau convinși că sunt prea bătrân și că nu mai aud bine. Iertați-mă că nu v-am spus imediat. Mi-a fost teamă că nu mă veți crede.
Mariana înclină ușor capul.
Brașovul aluneca încet dincolo de geamurile mașinii. Părea la fel de liniștit ca dimineață și, totuși, tăcerea lui devenise apăsătoare, aproape zgomotoasă. În pieptul ei nu mai existau pietrele acelea reci care o sufocaseră peste noapte.
Rămăsese numai golul.
Dar tocmai în mijlocul acelui gol începea să se nască un sentiment nou: o libertate amară și stranie, pe care omul o cunoaște abia după ce înțelege că cele mai cumplite trădări nu vin aproape niciodată de la străini.
De cele mai multe ori, ele vin de la oamenii pe care i-ai ținut de mână când au făcut primii pași. De la cei cărora le-ai pregătit micul dejun, le-ai măsurat febra în nopțile lungi, i-ai învelit cu grijă și ai crezut, fără nicio îndoială, că dragostea lor nu te va părăsi niciodată.