În geanta ei se afla chiar dosarul despre care vorbiseră.
Își îndreptă spatele, își netezi rochia și coborî. Merse hotărât spre fiul ei. Exact atunci, Andrei scoase un pix din buzunarul interior al sacoului.
În loc să-l îmbrățișeze ori să-i ureze să fie fericit, Mariana se opri chiar în fața lui.
— Andrei, spuse ea calm, deși vocea îi era întinsă ca o coardă. Văd că nu ți-ai uitat pixul.
El se întoarse spre ea. Pentru o fracțiune de secundă, siguranța îi dispăru de pe chip.
Mariana îl privi drept în ochi. Aceiași ochi cărora le iertase cândva notele proaste, geamul spart, mașina avariată și chiar bancnotele dispărute din portofelul ei.
— Mamă… ce s-a întâmplat? Te porți foarte ciudat, începu el nesigur.
— Arată-mi actele, îl întrerupse ea.
Andrei îi întinse dosarul, vizibil tulburat. Mireasa, în rochia ei albă, rămase lângă el fără să înțeleagă ce se petrece. Oaspeții zâmbeau, convinși că asistau la un moment emoționant de familie înaintea ceremoniei.
Mariana deschise mapa și răsfoi repede hârtiile.
În fața ei se aflau documentele pentru transferul dreptului de proprietate. Un contract de donație. Formulare completate aproape în întregime. Mai lipsea un singur lucru: semnătura ei.
Ridică încet privirea spre fiul său.
— Chiar ai crezut că voi semna așa ceva astăzi? Printre felicitări, fotografii și primul dans? Glasul îi tremură ușor, dar nu din slăbiciune. Cătălin încă așteaptă în mașină, nu-i așa? Împreună urma să vă acoperiți datoriile?
Andrei se albi la față. Pe obraji i se văzură din nou pistruii mici pe care ea îi sărutase cu drag când era copil.
— Mamă… pot să-ți explic totul. Nu este ceea ce pare…
— Nu voi semna, spuse Mariana încet, dar suficient de limpede încât toți cei din apropiere să audă. Nici astăzi. Nici mâine. Niciodată. Casa aceea a fost ridicată de tatăl tău pentru familia noastră, nu ca să plătească datoriile pe care le-ai făcut tu.
Apoi se întoarse spre mireasă. Tânăra avea deja ochii plini de lacrimi. Poate din cauza șocului, poate din rușine sau poate fiindcă abia atunci înțelegea adevărul.
— Draga mea, nu știu dacă ai știut ce pregăteau. Dacă nu ai știut, îmi pare sincer rău pentru tine. Dar nunta de astăzi nu va mai avea loc.
Fără grabă, Mariana luă contractul de transfer, îl rupse în două, puse cu grijă bucățile în geantă și se îndreptă spre ieșire.
În urma ei, cineva trase zgomotos aer în piept. Andrei făcu un pas brusc, vrând să o ajungă, însă Sorin îi tăie calea.
— Las-o, Andrei, spuse șoferul ferm. Am auzit și eu tot ce ați vorbit.
Mașina se puse încet în mișcare.
Mariana își privi fiul prin geam. Rămăsese în mijlocul trotuarului, îmbrăcat în costumul de mire impecabil călcat. Pentru prima oară în viață, nu-l mai vedea ca pe copilul ei, ci ca pe un străin desăvârșit, un om pe care îl lăsase cândva să se apropie mult prea mult de inima ei.
Nu plânse.
Își scoase telefonul din geantă și își sună avocatul.
— Domnule Radu Ionescu? Vă rog să mă iertați că vă deranjez atât de devreme. Spuneți-mi, se poate revoca imediat o procură? Da, chiar astăzi. Și mai este ceva… vreau să-mi pregătiți testamentul. Toată averea… cu excepția casei.
După ce închise, rămase câteva clipe privind pătura veche sub care, cu mai puțin de o jumătate de oră înainte, zăcuse fără să se miște și aproape fără să respire.
Apoi își îndreptă ochii spre Sorin.
— Îți mulțumesc. Dar spune-mi… cum ai aflat?
Șoferul tăcu multă vreme. Abia după câteva minute răspunse în șoaptă:
— Săptămâna trecută l-am dus pe Cătălin cu mașina. El și Andrei au discutat deschis tot planul, chiar în timpul drumului. Erau convinși că sunt prea bătrân și că nu mai aud bine. Iertați-mă că nu v-am spus imediat. Mi-a fost teamă că nu mă veți crede.
Mariana înclină ușor capul.
Brașovul aluneca încet dincolo de geamurile mașinii. Părea la fel de liniștit ca dimineață și, totuși, tăcerea lui devenise apăsătoare, aproape zgomotoasă. În pieptul ei nu mai existau pietrele acelea reci care o sufocaseră peste noapte.
Rămăsese numai golul.
Dar tocmai în mijlocul acelui gol începea să se nască un sentiment nou: o libertate amară și stranie, pe care omul o cunoaște abia după ce înțelege că cele mai cumplite trădări nu vin aproape niciodată de la străini.
De cele mai multe ori, ele vin de la oamenii pe care i-ai ținut de mână când au făcut primii pași. De la cei cărora le-ai pregătit micul dejun, le-ai măsurat febra în nopțile lungi, i-ai învelit cu grijă și ai crezut, fără nicio îndoială, că dragostea lor nu te va părăsi niciodată.