Ușa livingului s-a izbit de perete înainte ca aceeași mână să apuce din nou, mai tare, încheietura Ilincăi.
— Dă-i drumul.
Vocea mea a tăiat încăperea mult mai puternic decât îmi imaginasem. Corina s-a întors brusc. Ilinca s-a smuls din strânsoarea ei și a fugit direct la Ioana. În același timp, Daria s-a lăsat în genunchi lângă canapea, a băgat mâna dedesubt și a scos un telefon albastru, cu ecranul crăpat și spatele prins cu bandă adezivă argintie.
— Am înregistrat-o, a spus Daria.
Acestea au fost primele cuvinte pe care le-am auzit cu adevărat după respirația fiicelor mele.
Nu plânsete.
Doar respirații scurte, repezi și ținute sub control, ca și cum învățaseră de mult că, pentru a nu atrage atenția, trebuiau să existe cât mai puțin.
Radu a intrat în urma mea, a închis ușa și a rămas nemișcat lângă ea. Corina a încercat să-și așeze pe chip zâmbetul acela bine exersat, dar reacția a venit prea târziu. De data aceasta, expresia ei nu mai convingea pe nimeni.
— Andrei, slavă Domnului că ai ajuns, a spus ea. Fetele tale exagerează.
Daria mi-a întins telefonul cu amândouă mâinile.
— Ne-a spus că nu avem voie să-ți spunem. A zis că o vei da afară pe Ioana dacă afli.
Am luat aparatul. Sticla ecranului era spartă în toate direcțiile, însă fișierul audio rămăsese deschis.
Am apăsat redarea.
Vocea Corinei a umplut camera, deformată de difuzorul ieftin, dar suficient de limpede încât niciun cuvânt să nu poată fi răstălmăcit.
— Când tatăl vostru nu este acasă, ascultați de mine. Dacă mai plângi o dată, mă asigur că Ioana nu mai lucrează aici până vineri.
Apoi s-a auzit vocea firavă a Ilincăi.
— Te rog, nu.
Nimeni nu s-a mișcat.
Aveam impresia că și casa se oprise odată cu noi. Difuzorul de aromă din colț continua să împrăștie miros dulce de vanilie, iar mie îmi venea să vomit.
Corina a fost prima care și-a regăsit glasul. Și-a încrucișat brațele și le-a privit pe fete, nu pe mine.
— Aici am ajuns? La înregistrări pe ascuns? În casa logodnicului meu?
— În casa mea, am răspuns fără să ridic tonul.
Privirea ei s-a întors imediat spre mine.
— Du-le pe fete în sufragerie, i-am spus Ioanei.
Daria a clătinat din cap atât de repede, încât coada de cal i-a lovit obrazul.
— Nu. Minte de fiecare dată când noi nu suntem aici.
Cuvintele acelea m-au lovit mai rău decât înregistrarea.
M-am uitat la Radu.
— Încuie intrarea principală și ușa laterală. Nu intră nimeni. Iar ea nu pleacă până nu terminăm.
Corina a scos un râs scurt, fără urmă de veselie.
— Glumești.
Radu nu i-a răspuns. Și-a ridicat stația și a început să dea instrucțiuni, calm, ca și cum ar fi executat o procedură pe care o repetase de sute de ori.
Chipul Corinei s-a schimbat din nou. Masca elegantă, politicoasă și atent controlată a dispărut, lăsând locul unei expresii reci, tăioase.
— Le-am educat, atât, a spus ea. Se numește disciplină. Le lași să facă orice, iar personalul tău le încurajează.
Ilinca și-a ascuns fața în șorțul Ioanei. Daria, însă, nu și-a desprins ochii de mine. Aștepta să vadă cui îi voi da dreptate.
Am pus singura întrebare care mai conta în clipa aceea.
— De când?
Corina tocmai își deschisese gura, dar Ioana i-a luat-o înainte.
— De la deplasarea ta în podgoriile din Dealu Mare, a spus încet. Poate chiar mai devreme. A devenit mai rău când și-a dat seama că fetele se tem prea tare ca să-ți spună ceva.
Trecuseră opt săptămâni de atunci.
Opt săptămâni de cine, probe pentru verighete, planuri de nuntă și săruturi de noapte bună. Opt săptămâni în care fiicele mele învățaseră să fie tot mai mici și mai tăcute în casa pe care o construisem pentru ele.
Am simțit căldura urcându-mi în obraji.
Nu furia a venit prima.
Ci rușinea.
Corina a făcut un pas spre mine.
— Chiar ai de gând s-o crezi pe ea în locul meu?
Daria a arătat spre telefon.
— Nu este tot.
A rostit propoziția fără speranță, ca un copil care nu mai avea putere să ceară încă o dată să fie crezut.
Am derulat lista fișierelor.
Douăsprezece înregistrări.
Date diferite. Durate diferite. Aproape toate făcute în aceeași cameră și, de cele mai multe ori, în același interval al zilei.
Am deschis următorul fișier.
— Stai dreaptă.
S-a auzit zgomotul ascuțit al unui scaun tras pe podea.
— Dacă tatăl tău se căsătorește cu mine, în casa asta vor exista regulile mele. Iar menajera nu te va putea apăra.
Am pornit altul.
— Spune-i surorii tale să nu se mai holbeze la mine. Acum.
Și încă unul.
— Dacă mai trebuie să repet o singură dată, tatăl tău va auzi o poveste despre Ioana, nu despre mine.
Radu și-a întors privirea și și-a trecut palma încet peste față. Pentru o clipă am recunoscut în gestul lui aceeași vinovăție care mă strivea și pe mine: vinovăția celui care fusese suficient de aproape ca să observe că ceva nu era în regulă, dar nu insistase destul.
Când și-a auzit vocea pe cea de-a treia înregistrare, Corina a înțeles, în sfârșit, că situația nu mai putea fi întoarsă în favoarea ei.
S-a repezit spre telefon.
Radu a fost mai rapid decât mine. S-a așezat între noi și i-a prins antebrațul înainte ca degetele ei să ajungă la aparat.