20 iulie 2026
Am angajat un bărbat pe care nu-l mai văzusem niciodată ca să joace, pentru o singură după-amiază, rolul iubitului meu. Fostul meu soț anunțase că urma să vină la petrecerea de vară organizată de mama lui împreună cu femeia pentru care mă părăsise. Mă pregătisem pentru priviri încărcate de milă, șoapte rostite în spatele meu și, poate, câteva remarci răutăcioase lângă piscină. Nu mi-a trecut însă nicio clipă prin minte că tocmai acel străin avea să observe un obicei atât de mărunt al meu și să-i facă pe toți să înțeleagă cine mă învățase, de fapt, să trăiesc așa.
Aproape că am anulat totul în clipa în care Andrei a coborât din mașină.
Era mult prea atrăgător.
Acesta a fost primul gând care mi-a trecut prin minte.
Nu avea aerul unui om lângă care să te relaxezi imediat. Nici nu părea exagerat de prietenos sau dispus să câștige simpatia tuturor cu orice preț. Pur și simplu era incredibil de frumos.
Prea frumos pentru situația în care mă aflam.
Era înalt, cu umeri lați, păr brunet și ochelarii de soare împinși deasupra frunții. Mânecile cămășii albe îi erau suflecate perfect până la coate, iar felul în care mergea trăda o siguranță firească, de parcă nu se îndoia niciodată că are dreptul să se afle oriunde pășea.
Eu stăteam pe prispa casei, într-o rochie simplă, albastră, și strângeam cu degetele marginea tocului de la ușă.
Rochia aceea își pierduse de mult culoarea de la început. După ani întregi de spălat, devenise moale, comodă și puțin mai strâmtă în talie decât fusese înainte de trei sarcini și de cincisprezece ani de cine în familie, la care eu mă așezam să mănânc abia după ce toți ceilalți erau serviți.
Înainte să o îmbrac din nou, schimbasem șase ținute.
La final mă întorsesem tot la vechea rochie albastră.
Când Andrei a ajuns la trepte, mi-a zâmbit.
— Ioana?
N-am apucat să-mi aleg răspunsul. Cuvintele mi-au ieșit singure din gură.
— Îmi pare rău… Nu mai arăt ca în fotografii.
S-a oprit pentru o fracțiune de secundă.
Nu suficient cât să fie nepoliticos.
Dar destul cât să aud și eu cât de disperată suna propoziția pe care tocmai o rostisem.
Apoi a zâmbit ușor.
— V-ați cerut scuze înainte să vă prezentați.
Replica lui m-a atins mai tare decât ar fi trebuit.
— Îmi pare rău… Chiar nu mai arăt ca în pozele acelea.
Am râs numai fiindcă nu știam unde să-mi ascund stânjeneala.
— Scuzați-mă. Bună ziua. Eu sunt Ioana.
La a doua scuză, expresia lui s-a schimbat aproape imperceptibil.
Fără să comenteze, mi-a întins mâna.
— Andrei.
În aceeași clipă, din casă s-a auzit vocea mezinei mele.
— Cine mi-a luat ochelarii de înot?
Unul dintre gemeni i-a răspuns imediat, țipând din capătul holului:
— Ochelarii sunt la comun!
Un prosop a alunecat pe scări și s-a oprit la baza lor ca un steag alb de capitulare.
Andrei ținea încă mâna întinsă.
— Îmi pare rău, am murmurat eu, făcându-i loc să intre. Sunt foarte agitați din cauza petrecerii.
S-a uitat peste umărul meu spre casă, de unde se auzeau în același timp râsete, pași și o ceartă legată de colaci gonflabili.
— Sună exact ca niște copii care abia așteaptă o după-amiază la piscină.
M-am grăbit să ridic lada frigorifică, pentru ca el să nu observe că începuseră să-mi tremure mâinile.
Adevărul era mult mai simplu decât și-ar fi imaginat oricine.
Nu îl angajasem pe Andrei ca să mă răzbun pe fostul meu soț.
Îl angajasem fiindcă acolo avea să fie Cătălin.
Iar lângă el urma să stea Bianca.
Din cauza lui Cătălin aveam nevoie ca, măcar pentru câteva ore, să existe cineva și lângă mine.
Cu trei luni înainte, Cătălin stătuse în bucătăria noastră. Mașina de spălat vase zumzăia în surdină, pe blat se afla lucrarea la limba română a mezinei noastre, iar seara părea una absolut obișnuită.
Apoi spusese propoziția care îmi răsturnase viața.
— Vreau să divorțăm.
La început am crezut că auzisem greșit.
Dar după numai câteva secunde a adăugat ceva care m-a lovit și mai puternic.
— Sunt cu Bianca acum.
— Vreau să divorțăm.
Bianca era asistenta lui.
Cu zece ani mai tânără decât mine.
Întotdeauna aranjată impecabil, elegantă, sigură pe ea — tot ceea ce eu încetasem să mai simt că sunt din ziua în care primul nostru copil îmi murdărise cu lapte bluza preferată și eu descoperisem că viața mea nu-mi mai aparținea doar mie.
Cătălin privise în tăcere cum pe chipul meu se amestecau șocul, durerea și umilința.
Apoi își coborâse ochii de-a lungul trupului meu.
— Trebuie să înțelegi ceva, Ioana. Nu mai ești femeia cu care m-am însurat. Pe vremuri erai slabă. Acum, pur și simplu, nu mă mai atragi.
— Pe vremuri erai slabă.
Spusese acele cuvinte pe același ton cu care ar fi explicat valoarea unei facturi sau costul unei reparații la mașină.
După ce a plecat, a început să o ia pe Bianca peste tot.
La restaurante.
La petrecerile firmei.
La aniversările rudelor.
Chiar și acasă la mama lui.
— Bianca a lucrat ca model, le spunea el oamenilor.
Întotdeauna suficient de tare.
Și întotdeauna suficient de aproape de mine ca să fiu sigură că aud.
Oriunde mergea, ea se afla la brațul lui.