2 iulie 2026
După ultima ședință de chimioterapie, fiica mea nu mi-a cerut nimic spectaculos. Nu voia jucării scumpe, o petrecere sau o călătorie într-un loc îndepărtat. Își dorea un singur lucru: să petreacă o zi liniștită lângă o piscină, ca orice alt copil. Rezervasem două șezlonguri, prinsesem cu grijă prosoapele de ele și plecasem doar câteva minute să cumpărăm câte o băutură rece cu fructe. Când ne-am întors, o femeie străină stătea întinsă pe locul meu, partenerul ei ocupase șezlongul fiicei mele, iar prosoapele noastre zăceau mototolite într-un coș de gunoi. Cuvintele acelei femei au fost pe punctul de a distruge prima zi cu adevărat fericită pe care Ilinca o trăise după luni întregi de teamă.
Trecuseră numai unsprezece zile între ultima doză de chimioterapie a Ilincăi și dimineața în care am pornit spre complexul de vacanță.
Nu fusese un final ca în filme, cu aplauze, îmbrățișări și promisiunea că totul se terminase pentru totdeauna. Medicul își coborâse vocea, zâmbise cu grijă și spusese doar:
— Pentru moment, am terminat.
Toți cei aflați în cabinet înțeleseseră de ce accentuase acele cuvinte. După un asemenea drum, speranța nu mai izbucnește zgomotos. Învață să pășească încet, să vorbească în șoaptă și să nu-i ceară viitorului garanții pe care nimeni nu le poate oferi.
Dar Ilinca reținuse doar partea care conta pentru ea.
Terminaseră.
Ultima perfuzie fusese administrată cu numai unsprezece zile înainte de plecarea noastră.
În ziua aceea stătuse pe masa de consultație, cu picioarele subțiri legănându-se pe sub halatul de hârtie. Între degete ținea brățara de spital pe care refuza să o scoată. Părea că bucata aceea de plastic păstra în ea toate perfuziile, nopțile nedormite, acele, așteptările și momentele în care fusese mai curajoasă decât ar fi trebuit să fie vreodată un copil.
— Mami… am putea merge undeva unde este o piscină? m-a întrebat aproape în șoaptă.
Am rămas câteva clipe fără să știu ce să spun.
— La piscină? Asta îți dorești cu adevărat?
A zâmbit. La început timid, apoi puțin mai larg.
— Da. Măcar pentru o zi aș vrea să mă simt ca un copil normal.
Nu mi-a cerut mai mult.
Nu a pomenit despre parcuri de distracții, cadouri sau o vacanță lungă. Voia apă, soare și câteva ore în care nimeni să nu o întrebe cum se simte.
În aceeași după-amiază am făcut rezervarea la un mic complex de agrement.
Era la mai puțin de o oră de mers cu mașina de casa noastră, însă pentru Ilinca părea la fel de minunat și îndepărtat ca o vacanță pe litoral, la Mamaia.
În timp ce își pregătea bagajul, și-a pus în valiză trei costume de baie, deși până atunci nu avusese ocazia să poarte niciunul. A adăugat ochelarii roz de înot, o carte subțire despre care amândouă știam că probabil nu avea s-o deschidă și delfinul de pluș primit de la una dintre asistente în timpul tratamentului.
A verificat de două ori dacă ochelarii erau acolo.
Apoi a așezat delfinul deasupra hainelor, ca să nu fie strivit.
La sosire, recepționera ne-a întins câteva cleme din plastic, pe care era trecut numărul camerei.
— Dacă vreți locuri bune, prindeți prosoapele pe șezlonguri seara sau dimineața devreme, ne-a explicat ea cu amabilitate. Zona piscinei se umple foarte repede.
I-am mulțumit.
În clipa următoare mi-am cerut scuze când Ilincăi i-au căzut ochelarii pe podea.
Câteva secunde mai târziu m-am scuzat din nou, fiindcă plata cu cardul nu a mers din prima.
Recepționera a zâmbit cu răbdare.
— Nu s-a întâmplat nimic. Chiar deloc.
Aproape că nici nu am auzit-o.
Ultimul an mă schimbase mai mult decât îmi dădeam seama. Coridoarele spitalului, formularele pentru asigurare, mesajele către școală, orele petrecute în săli de așteptare și frica de fiecare rezultat mă învățaseră un obicei ciudat: să spun „îmi pare rău” înainte de a cere orice.
Mă scuzam de parcă simplul fapt că aveam nevoie de ajutor era o povară pentru ceilalți.
Uneori îmi ceream iertare înainte chiar să rostesc întrebarea.
În anul acela, scuzele deveniseră o a doua limbă pentru mine.
A doua zi dimineață, Ilinca s-a trezit înainte ca lumina să ajungă bine la ferestre.
Costumul de baie îi era puțin larg pe trupul firav, dar în fața oglinzii a zâmbit atât de larg, încât pentru câteva clipe am văzut din nou copilul de dinaintea bolii.
S-a întors puțin într-o parte, studiindu-se cu seriozitate.
— Mami, arăt ca o fată care își petrece toată vara la piscină?
— Arăți ca o fată după care piscina o să aibă nevoie de o zi întreagă ca să-și revină.
A izbucnit în râs.
Apoi, aproape fără să-și dea seama, și-a atins brățara de spital.
— Crezi că ar trebui s-o dau jos?
— Numai când vei simți tu că a venit momentul.
A privit-o câteva secunde, fără să spună nimic.
— Nu încă.
Nu am insistat.
Am găsit două șezlonguri foarte bine așezate sub o umbrelă mare, chiar lângă partea mai puțin adâncă a piscinei. Am prins prosoapele cu clemele numerotate, exact cum ni se explicase la recepție.
Pe al Ilincăi l-am netezit de două ori.
În ultima vreme avea nevoie ca lucrurile din jurul ei să fie așezate perfect: colțurile păturii, capacele cutiilor, jucăriile de pe noptieră.