7 iulie 2026
Ajunsesem la capătul puterilor din cauza întrebărilor nesfârșite ale familiei despre viața mea sentimentală, așa că mi-a venit o idee de-a dreptul nebunească. Am găsit un om fără adăpost și l-am dus la masa de sărbătoare drept logodnicul meu. Planul părea să funcționeze fără greșeală… până când reacția mamei a scos la lumină o legătură șocantă dintre cei doi.
Stăteam în mașină, cu privirea ațintită spre intrarea în Parcul Central din Brașov. Numai gândul că urma să petrec întregul weekend alături de familie îmi strângea stomacul. Fiecare sărbătoare arăta la fel: privirile aparent nevinovate ale mamei, zâmbetul plin de speranță al tatei și același șir obositor de întrebări.
— Când ai de gând să te măriți? Ai cunoscut pe cineva?
Mă sleiseră de puteri. Ideea că trebuia să trec iar prin același interogatoriu mi se părea aproape de nesuportat.
Atunci l-am observat pe bărbatul care stătea singur pe o bancă. Era înfășurat într-un palton vechi, rupt pe la mâneci, și avea înfățișarea cuiva pe care viața îl încercase mai mult decât ar fi putut duce un om. În ochii lui triști se adunase o oboseală grea, iar ridurile adânci de pe chip păreau să spună fiecare câte o poveste. Cu toate acestea, avea un farmec ciudat și, dincolo de neglijența hainelor, era încă un bărbat atrăgător. Atunci mi-a trecut prin minte cea mai nesăbuită idee pe care o avusesem vreodată.
— Și dacă s-ar preface că este logodnicul meu doar pentru weekend? am murmurat pentru mine.
Era o nebunie, dar poate tocmai de aceea avea șanse să meargă. Aș fi făcut aproape orice numai ca să scap, măcar o dată, de ancheta familiei. Am coborât din mașină și m-am apropiat încet. Bărbatul și-a ridicat capul, iar privirile ni s-au întâlnit.
— Bună ziua, am început eu, stânjenită. Știu că o să vi se pară foarte ciudat, dar… ați accepta să vă prefaceți că sunteți logodnicul meu? Doar pentru un weekend. În schimb, vă ofer un loc cald unde să dormiți, haine noi și mâncare adevărată.
Câteva clipe nu a spus nimic. M-a privit lung, ca și cum încerca să înțeleagă de ce o femeie ca mine îi făcea o asemenea propunere. Apoi m-a surprins. A încuviințat lent din cap.
— Bine, a răspuns în șoaptă.
Am rămas uimită de ușurința cu care acceptase. Nu mi-a pus nicio întrebare și nu a ezitat nici măcar o secundă. Lucrul acesta m-a neliniștit puțin, însă în acel moment nu mai conta.
— Minunat, am spus zâmbind. Atunci trebuie să vă pregătim pentru weekend.
Când am ajuns la apartamentul meu, i-am dat hainele rămase de la fostul meu iubit. Încă atârnau în dulap și, sincer, nu-mi puteam imagina o întrebuințare mai bună pentru ele.
— Poftiți, cred că vi se vor potrivi, i-am spus, întinzându-i o cămașă curată și o pereche de blugi. Puteți face un duș. Eu pregătesc între timp ceva bun pentru cină.
— Mulțumesc, a zis el, cu un zâmbet abia schițat. Un duș sună ca un vis împlinit.
A dispărut în baie, iar eu m-am apucat să tai legumele pentru o tocăniță, numai ca să-mi țin mâinile ocupate și să nu mă gândesc la neliniștea care creștea în mine cu fiecare minut.
Când ușa băii s-a deschis, m-am întors spre zgomot. Stătea în prag cu prosopul aruncat peste umăr, părul încă ud și o înfățișare atât de schimbată, încât pentru o clipă mi s-a părut că privesc un alt om.
— Trebuie să recunosc că n-am mai avut parte de un duș atât de bun de ani întregi, a spus el râzând.
Stânjeneala pe care o simțisem până atunci s-a risipit aproape pe loc.
— Mă bucur. Sper ca și cina să vă surprindă la fel de plăcut.
S-a uitat spre masa pusă și a inspirat adânc aroma mâncării calde.
Eu am răspuns puțin timid, de parcă abia atunci mi-aș fi amintit că nu mă prezentasem:
— Andreea.
După ce ne-am așezat, a gustat prima îmbucătură, a încuviințat mulțumit și pe chip i-a apărut un zâmbet sincer.
— Este extraordinar. Nici nu mai țin minte când am mâncat ultima dată ceva gătit în casă.
O vreme am mâncat fără să vorbim. Totuși, liniștea dintre noi nu era apăsătoare. Dimpotrivă, părea surprinzător de firească. După câteva minute, conversația a început să curgă de la sine.
— Spuneți-mi, am rupt eu tăcerea, aveți vreun film sau vreo carte preferată?
S-a gândit o clipă înainte să-mi răspundă.
— Am avut întotdeauna o slăbiciune pentru filmele vechi cu haiduci. Iar dintre cărți… probabil Baltagul. Este o poveste simplă, dar te atinge mult mai adânc decât ai crede.
— Serios? Sadoveanu? m-am mirat. Nu m-aș fi așteptat deloc. V-aș fi bănuit pasionat de ceva mult mai întunecat.
A râs.
— Probabil că intuiția dumneavoastră nu este chiar greșită. Dar uneori tocmai poveștile cele mai simple lasă urmele cele mai adânci.
— Asta o înțeleg perfect.
Restul serii s-a scurs într-o discuție ușoară despre tot felul de lucruri. Săream de la un subiect la altul, vorbeam despre filme, cărți și întâmplări mărunte din viață, iar din când în când izbucneam amândoi în râs. Radu avea un umor sec și discret care mă surprindea mereu. Când cina s-a terminat, mi-am dat seama că mă simțeam lângă el mult mai relaxată decât mi-aș fi imaginat vreodată.