Încă de la început avusesem senzația că ceva nu se așază firesc între noi. Și asta cu mult înainte ca el să aducă vorba despre faimoasa lui performanță „de trei ori pe noapte”.
La prima vedere, însă, totul părea în regulă. Poate chiar prea bine pus la punct, de parcă fiecare detaliu fusese pregătit ca să nu lase loc niciunei îndoieli.
Eu aveam patruzeci și nouă de ani, iar el împlinise cincizeci. Ne cunoscuserăm prin niște prieteni comuni. Nu fusese nicio întâlnire spectaculoasă, nicio scânteie ca în filme, nicio poveste despre dragoste la prima vedere. Doar un început simplu, omenesc. În ziua aceea purtam un palton lung și fularul meu vechi din lână, pe care nu mă înduram să-l arunc, deși îl aveam de ani buni. El venise într-o geacă impecabilă, atent aleasă. Mirosea a un parfum scump, cu note lemnoase, discret și plăcut. Nici nu trecuseră bine primele minute, că discuția ajunsese deja la el.
— Pe vremuri eram cu totul alt bărbat, mi-a spus, aplecându-se ușor spre mine.
În mintea mea s-a auzit imediat: „Așadar, de aici începem…”
Dar n-am rostit nimic. I-am răspuns doar cu un zâmbet.
Primele noastre întâlniri au fost liniștite. Beam cafea, ne plimbam mult și vorbeam ore întregi. Nu se grăbea, nu mă presa și nu încerca să intre cu forța în spațiul meu personal. Privită din afară, relația noastră se construia normal, fără tensiuni. Totuși, exista un amănunt mic, dar imposibil de ignorat.
Se întorcea mereu la trecut.
— Altădată puteam să stau treaz o noapte întreagă, mi-a spus într-o după-amiază, amestecând încet zahărul în ceașcă. Dimineața mă duceam direct la serviciu, iar după program mai treceam și pe la o femeie. Aveam o energie care nu se termina niciodată.
L-am ascultat în tăcere și am dat din cap. Cu cât îl auzeam mai mult, cu atât devenea mai limpede că vorbele acelea nu-mi erau adresate mie. Încerca să se convingă pe el însuși că bărbatul despre care povestea încă mai exista undeva.
— Acum, bineînțeles, lucrurile s-au schimbat, a continuat el. Dar totul e mult mai profund. Acum simt cu adevărat.
Acel „dar” apărea însă mult mai des decât mi-aș fi dorit să-l aud.
Nu căutasem niciodată un bărbat perfect. Nici pe departe. Nu aveam nevoie de legende personale, de aventuri impresionante ori de demonstrații spectaculoase. Îmi doream doar un om viu, prezent, capabil să simtă și să stea lângă mine fără să înceapă fiecare a doua frază cu „pe vremuri eu…”.
Cu toate acestea, ceva la el continua să mă atragă.
De aceea am decis să nu-l judec prea repede.
Într-o vineri seara, m-a sunat chiar el.
— Vino la mine în seara asta, mi-a propus. Îți pregătesc o cină bună. Petrecem și noi o seară frumoasă, ca doi oameni maturi.
Am zâmbit fără să vreau.
Ca doi oameni maturi… Ce înțelegea, de fapt, prin asta?
Curiozitatea a fost mai puternică și am acceptat.
Apartamentul lui era cu adevărat primitor. Nu doar căldura caloriferelor făcea locul plăcut, ci și liniștea dinăuntru. Lumina gălbuie era moale, perdelele groase țineau lumea de afară la distanță, iar masa din lemn masiv purta urmele anilor. Din bucătărie venea mirosul unei musacale abia scoase din cuptor; aroma de carne, cartofi rumeniți și sos de roșii umpluse întreaga casă.
— Am pregătit-o special pentru tine, a spus, cu o urmă de jenă în glas.
În clipa aceea mi-a plăcut mai mult decât în toate poveștile grandioase pe care mi le spusese despre sine.
Ne-am așezat la masă. A turnat vin în pahare. Am mâncat bine, am vorbit, am râs. Pentru o vreme, seara a fost cu adevărat plăcută…
Până când s-a întors din nou la subiectul lui preferat.
— O să fiu sincer cu tine, a spus, lăsându-se pe spătarul scaunului. Pe vremuri reușeam să surprind orice femeie cu care eram.
Aproape că am izbucnit în râs, dar m-am stăpânit.
— În sensul bun, desigur, s-a grăbit el să precizeze.
— Sper că da, i-am răspuns zâmbind.
A zâmbit și el, numai că expresia îi părea forțată, ca și cum ar fi trebuit să joace rolul unui om sigur pe sine.
— Bineînțeles, nu mai am vârsta de atunci, a continuat. Dar știu să compensez. Înțelegi? Acum nu mai e vorba despre număr… ci despre calitate.
Atunci am simțit cum ceva se încordează în mine.
Nu din cauza cuvintelor în sine.
Ci din cauza emoției pe care o purta în timp ce le rostea.
Aveam impresia că își pregătea dinainte justificarea pentru un eșec care nici măcar nu se petrecuse. Ca și cum între noi exista un examen nevăzut, iar el trebuia neapărat să-l treacă.
După cină, a pornit pick-up-ul. Un disc vechi a început să se învârtă, trosnind ușor. O melodie caldă, nostalgică, puțin încețoșată de timp, s-a răspândit prin cameră. Ne-am oprit unul lângă altul în fața ferestrei, iar el și-a așezat încet brațele în jurul umerilor mei.
— Îmi place cu adevărat de tine, a spus în șoaptă.
Pentru prima dată în seara aceea, totul mi s-a părut autentic.
Timp de câteva secunde m-am întrebat dacă nu cumva îl judecasem greșit de la bun început. Poate că îndoielile mele fuseseră nedrepte. În acel moment scurt am vrut să cred că povestea noastră putea ajunge într-un loc mai frumos decât îmi imaginasem.