Senzația nu a durat.
Fiindcă, imediat după aceea, totul s-a transformat din nou într-o probă.
În fiecare gest al lui exista o ezitare. De fiecare dată când mă atingea, aveam impresia că îmi punea în tăcere aceeași întrebare:
„Cum a fost? Destul de bine?”
Problema nu era că lucrurile se petreceau calm.
Problema era că scânteia uriașă despre care vorbise atât de mult nu se afla nicăieri.
Nu fusese rău, dar nici de neuitat.
Fusese ceva absolut firesc.
Numai că între realitate și poveștile lui se întindea o distanță mult prea mare.
Cuvintele lui promiteau extraordinarul, iar ceea ce trăiam era obișnuit.
Și, fără să-mi dau seama, m-am trezit prinsă într-un gând ciudat.
Nu reușeam să-l simt pe el.
Simțeam doar cât de mult se străduia.
Uneori, omul de lângă tine îți poate trezi o senzație greu de explicat.
Trupul lui este aproape, dar o parte din suflet pare că stă în afara scenei și îl privește. Îi verifică fiecare mișcare, îi judecă fiecare clipă și îi măsoară fără încetare performanța.
După un timp, Sorin s-a ridicat, și-a pus halatul și s-a dus în bucătărie.
Eu am rămas în pat, privind tavanul și ascultând clinchetul paharelor care se atingeau.
S-a întors curând cu o sticlă de vin și două pahare.
— Ei? a spus, așezându-se lângă mine. Nu te-am dezamăgit, nu-i așa?
Întrebarea aceea a stins și ultima urmă de apropiere care mai rămăsese în mine.
Nu pentru că noaptea ar fi fost rea.
Ci pentru că el continua să încerce să dovedească ceva unui juriu invizibil.
Părea că, în tot acel timp, nu fusese cu mine, ci se întrecuse cu propria tinerețe.
— A fost frumos, i-am spus liniștit.
A dat din cap.
Dar chipul lui arăta limpede că nici măcar el nu credea ce îi spusesem.
— Sigur, pe vremuri… a început iar.
— Sorin, l-am oprit încet.
A tăcut imediat.
— Putem să lăsăm deoparte expresia asta, „pe vremuri”?
M-a privit uluit.
Pe fața lui se vedea că încerca sincer să înțeleagă ce voiam să spun.
— Cum adică?
— E simplu, i-am răspuns. Există și ziua de azi. Există clipa asta. Viața nu e alcătuită numai din trecut.
S-a lăsat o tăcere lungă.
N-a spus nimic.
Doar și-a plecat încet capul, ca și cum mi-ar fi dat dreptate.
Atunci am înțeles fără urmă de îndoială că, de fapt, trăiam în două lumi diferite.
Eu încercam să rămân în prezent.
El locuia încă în ziua de ieri.
S-a întins din nou lângă mine.
Mi-a întors spatele.
După aproximativ zece minute, dormea adânc.
Da, chiar după zece minute.
Fără să mai spună nimic.
Eu am rămas trează.
Îi ascultam respirația.
Și încercam să înțeleg ce anume făcuse ca noaptea aceea să eșueze.
Nu faptul că am fi petrecut o seară neplăcută.
Adevărata problemă era că un om putea rămâne atât de prins în propriul trecut, încât prezentul să devină pentru el doar un decor.
Dimineața, Sorin părea odihnit și plin de energie.
A făcut cafeaua singur.
A pus ceștile pe masă, s-a apropiat de mine și m-a sărutat ușor pe tâmplă.
— De mult n-am mai dormit atât de bine, a spus zâmbind.
Am zâmbit și eu.
— Mai repetăm? m-a întrebat, făcându-mi cu ochiul.
În secunda aceea am simțit răspunsul cu o claritate deplină.
Nu.
Nu îmi doream.
Și nu fiindcă el ar fi fost un om rău.
Era politicos.
Era respectuos.
Avea intenții bune.
Dar lângă el nu mă simțeam femeie.
Mă simțeam ca un spectator așezat într-o sală de teatru.
Iar în fața mea se afla un actor care încerca fără încetare să-și readucă la viață propria legendă.
— Mai vedem, am spus doar.
A încuviințat.
M-a privit într-un fel care sugera că înțelesese totul.
Dar în mine exista o certitudine puternică.
Nu înțelesese nimic.
După aceea mi-a mai scris de câteva ori.
Mesajele lui au rămas la fel de politicoase.
Nu a insistat și nu m-a urmărit cu întrebări supărătoare.
I-am răspuns cu aceeași delicatețe.
Dar nu ne-am mai întâlnit niciodată.
Și știi care este partea cea mai stranie a întregii povești?
Chiar și după ce a trecut timpul, nu pot numi un singur motiv limpede și categoric.
Pe hârtie, totul părea absolut normal.
Nu ne certaserăm.
Niciunul nu îl rănise pe celălalt.
Nu existase vreo dezamăgire uriașă.
Și totuși, dintre toate acele lucruri lipsea ceva esențial.
Viața însăși.
Aveam senzația că nu stătusem în fața unui om adevărat, ci în fața unui personaj care trăia de ani întregi în poveștile spuse chiar de el.
Poate că aici se afla, de fapt, întregul adevăr.
Eu nu căutam un erou care fusese cândva extraordinar.
Îmi doream un om care respiră astăzi, care râde, greșește și poate exista fără să joace un rol.
El încerca încă să dovedească faptul că odinioară fusese o legendă.
Și prefera aplauzele trecutului în locul liniștii prezentului.