Aerul greu din secția de maternitate, îmbibat de mirosul înțepător al dezinfectantului și de o curățenie aproape ostilă, i se părea lui Radu atât de dens, încât parcă îl putea atinge. Rămăsese câteva clipe nemișcat în fața ușilor masive, cu senzația stranie că nu avea ce căuta acolo. Ținea în brațe un buchet mare de crizanteme albe, flori elegante și reținute, pe care soacra lui, Elena Ionescu, le iubise dintotdeauna. Ziua aceea răsturnase întreaga familie. Unii îi admirau curajul, alții spuneau că făcuse ceva de neiertat de nechibzuit.
La cincizeci și cinci de ani, Elena luase o hotărâre pe care cei mai mulți ar fi considerat-o imposibilă. Născuse gemeni, un băiat și o fată. „Fericire la dublu”, glumiseră medicii. Pentru lumea medicală era un caz neobișnuit, o dovadă a progresului tratamentelor moderne și a rezistenței uimitoare a trupului omenesc. Pentru vecinii din zona de case de vacanță de lângă Câmpina devenise însă subiectul perfect de bârfă. „La vârsta asta să o ia de la capăt cu scutece? Și-a pierdut mințile”, șușoteau pe la porți. Radu nu se amestecase în discuții. Vedea doar bucuria sinceră a soției sale, Cristina. Fusese copil unic și visase toată viața la un frate sau la o soră. Dorința i se împlinea acum într-un mod cu totul neașteptat, când ea însăși trecuse bine de treizeci de ani.
— Domnule, de ce stați în ușă? Intrați, dar numai pentru câteva minute! îl smulse din gânduri vocea hotărâtă a unei asistente. Lăuza este foarte slăbită. Vizita nu poate dura mai mult de zece minute. Și puneți halatul de protecție. Aici nu suntem într-un atelier.
Radu îmbrăcă fără să răspundă halatul subțire, care foșnea neplăcut la fiecare mișcare, apoi păși în salon. Elena era întinsă pe un pat înalt de spital. Nașterea grea își lăsase urmele pe chipul ei: pielea îi era palidă, sub ochi avea umbre adânci, iar trăsăturile îi păreau frânte de oboseală. Totuși, de fiecare dată când privea spre cele două pătuțuri transparente de lângă fereastră, în ochii ei se aprindea ceva ce Radu nu mai văzuse niciodată. Era triumf, mândrie și o fericire maternă fără margini.
— Vino, Radu, spuse ea încet, făcându-i un semn slab din cap. Uită-te la ei. Doar uită-te ce minune sunt.
El se apropie, așeză florile pe noptieră — Elena nici măcar nu le observă — și se aplecă mai întâi peste primul pătuț. Fetița dormea liniștită. Avea fața mică încă ușor încrețită, iar pumnii îi erau strânși atât de tare, de parcă venise deja pregătită să-și apere locul în lume. „Puterea unei mame chiar nu are limite”, îi trecu lui Radu prin minte.
Apoi se întoarse spre celălalt pătuț. Băiețelul era puțin mai mare decât sora lui și își mișca buzele în somn, ca și cum ar fi visat ceva.
Radu se aplecă mai aproape, vrând să-i vadă chipul mai bine.
În clipa aceea, totul în el se opri.
Sub urechea stângă a copilului, pe gât, se vedea limpede un semn din naștere. Avea o formă neregulată și era cam cât o monedă mică. Un val rece îi străbătu trupul. Inima începu să-i izbească pieptul, iar gândurile i se goliră dintr-odată.
Același semn.
Identic.
În exact același loc îl purta și el, încă din ziua în care se născuse.
Fără să-și dea seama, își duse mâna la gât. Sub degete simțea pulsația năvalnică a unei vene, în timp ce ochii îi rămâneau fixați, neputincioși, asupra băiețelului adormit.
Privirea i se încețoșă. Pereții salonului păreau că se rotesc încet, iar aerul devenise fierbinte și greu, ca o ceață groasă care i se strângea în jurul pieptului. Nu mai reușea să tragă aer. Se agăță cu ambele mâini de spătarul unui scaun, ca să nu cadă, iar degetele i se albiră din pricina strânsorii.
— Radu? Ce ai? Ești alb la față! întrebă Elena, alarmată. Vocea ei ajungea până la el ca de foarte departe, de după un zid gros.
— Nimic… Doar că… e foarte înăbușitor aici, bâigui el și începu să se retragă spre ușă.
Ieși aproape fugind pe coridor, fără să mai răspundă chemărilor îngrijorate din urma lui. Se lipi cu spatele de peretele rece, placat cu faianță, și trase aer în piept cu lăcomie. În fața ochilor i se derulau deja imaginile unei seri pe care, timp de nouă luni, încercase cu disperare să o șteargă din memorie.
Fusese în mijlocul verii, la aniversarea Cristinei, în casa de vacanță a părinților ei, de la marginea Câmpinei. La început, totul mersese ca de obicei: carne rumenită pe grătar, vin de casă, pahare ridicate, râsete și conversații lungi. Elena fusese în seara aceea neobișnuit de vie. Purta o rochie ușoară de vară, își lăsase părul desfăcut și părea cu mult mai tânără decât era, relaxată, caldă, plină de energie. Victor, soțul ei și tatăl Cristinei, întrecuse iar măsura cu țuica și adormise în hamac înainte să apară primele stele. Cristina trebuise să se întoarcă în București, fiindcă a doua zi dimineață avea un seminar important. Le promisese că va reveni în zori.
Și Radu băuse mai mult decât ar fi trebuit. Căsnicia lui cu Cristina era de multă vreme măcinată de o criză surdă. Certurile mărunte, reproșurile fără sfârșit, oboseala și distanța împinseseră iubirea aproape cu totul afară din viața lor. Trăiau unul lângă altul asemenea unor străini ținuți împreună doar de creditul la apartament și de obișnuință.