Am plătit un bărbat pe care nu-l mai întâlnisem niciodată ca, pentru o singură după-amiază, să joace rolul iubitului meu. Fostul meu soț anunțase că urma să vină la petrecerea anuală a familiei împreună cu femeia pentru care mă părăsise. Mă pregătisem pentru priviri compătimitoare, șoapte purtate pe la spatele meu și poate câteva remarci răutăcioase aruncate lângă piscină. Nu mi-aș fi imaginat însă că străinul de lângă mine avea să observe un obicei aproape invizibil și să le amintească tuturor cine mă învățase, ani la rând, să mă port astfel.
Aproape că am anulat totul în clipa în care Andrei a coborât din mașină.
Era mult prea atrăgător.
Acesta a fost primul gând care mi-a trecut prin minte.
Nu avea aerul acela exagerat de blând al unui om lângă care te simți imediat protejată. Nici nu părea să se străduiască să fie plăcut. Pur și simplu era incredibil de frumos.
Mult prea frumos pentru situația în care mă aflam.
Înalt, cu umeri lați, părul brun închis și ochelarii de soare prinși deasupra frunții. Mânecile cămășii albe îi erau suflecate perfect, iar mersul lui avea siguranța unui om care nu simțea nevoia să ceară voie pentru a intra nicăieri.
Eu stăteam pe prispa casei, într-o rochie simplă, albastră, de vară, și țineam cu putere de tocul ușii.
Rochia aceea își pierduse de mult nuanța de la început. După nenumărate spălări devenise moale și comodă, dar mă strângea puțin mai tare în talie decât înaintea celor trei sarcini și a celor cincisprezece ani de mese în familie la care eu mâncam întotdeauna ultima.
În dimineața aceea probasem șase ținute.
După fiecare dintre ele mă privisem în oglindă, găsisem ceva în neregulă și mă schimbasem din nou.
La sfârșit mă întorsesem tot la vechea rochie albastră.
Când Andrei a ajuns la trepte, mi-a zâmbit.
— Mariana?
Am răspuns înainte să apuc să-mi opresc cuvintele.
— Îmi pare rău… Nu mai arăt ca în fotografii.
S-a oprit o clipă.
Nu suficient de mult încât să fie nepoliticos.
Dar destul cât să-mi aud propria voce și să-mi dau seama cât de jalnic sunase propoziția aceea.
Pe buzele lui a apărut un zâmbet discret.
— V-ați cerut scuze înainte să vă prezentați.
Vorbele lui m-au lovit mai puternic decât ar fi trebuit.
— Îmi pare rău. Chiar nu mai arăt ca în pozele acelea.
Am râs, nu pentru că mi se părea amuzant, ci fiindcă nu știam unde să-mi ascund rușinea.
— Scuzați-mă. Bună ziua. Eu sunt Mariana.
La a doua scuză, ceva s-a schimbat în expresia lui.
Nu a comentat. Doar mi-a întins mâna.
— Andrei.
Din casă s-a auzit imediat vocea fiicei mele celei mici.
— Cine mi-a luat ochelarii de înot?
Unul dintre gemeni i-a răspuns strigând:
— Ochelarii sunt ai tuturor!
În aceeași clipă, un prosop a alunecat pe scări și s-a oprit jos, desfăcut pe podea ca un steag alb de capitulare.
Andrei ținea încă mâna întinsă.
— Îmi pare rău, am spus, făcându-i loc să intre. Sunt foarte agitați din cauza petrecerii.
A privit peste umărul meu spre holul din care veneau deopotrivă râsete și certuri.
— Sună exact ca niște copii care abia așteaptă o după-amiază la piscină.
Am ridicat repede lada frigorifică, sperând să nu observe că începuseră să-mi tremure degetele.
Adevărul era mai simplu decât și-ar fi închipuit oricine.
Nu-l angajasem pe Andrei ca să mă răzbun pe fostul meu soț.
Îl angajasem fiindcă acolo avea să fie Radu.
Iar lângă Radu urma să stea Larisa.
Din cauza lui aveam nevoie ca, măcar pentru câteva ore, să existe cineva lângă mine.
Cu trei luni înainte, Radu stătuse în bucătăria noastră. Mașina de spălat vase zumzăia înfundat, pe blatul de lângă chiuvetă se afla testul de dictare al fiicei noastre, iar seara părea atât de obișnuită, încât nimic nu mă pregătise pentru ce avea să urmeze.
Apoi rostise propoziția care îmi răsturnase viața.
— Vreau să divorțăm.
La început am crezut că nu auzisem bine.
Câteva secunde mai târziu, el adăugase ceva și mai dureros.
— Sunt împreună cu Larisa.
Larisa era secretara lui.
Cu zece ani mai tânără decât mine.
Întotdeauna impecabil coafată, elegantă și sigură pe ea, exact așa cum eu nu mă mai simțisem din ziua în care primul nostru copil îmi murdărise bluza preferată, iar eu înțelesesem că viața mea nu avea să-mi mai aparțină niciodată în întregime.
Radu mă privise fără să spună nimic, urmărind cum șocul, durerea și umilința mi se amestecau pe chip.
Apoi își coborâse ochii de-a lungul corpului meu.
— Trebuie să înțelegi ceva, Mariana. Nu mai ești femeia cu care m-am căsătorit. Pe atunci erai slabă. Acum, pur și simplu, nu te mai găsesc atrăgătoare.
Pe atunci erai slabă.
O spusese cu același ton cu care ar fi explicat o factură sau costul unei reparații.
După ce plecase, începuse să o ia pe Larisa peste tot.
La restaurante.
La evenimentele firmei.
La aniversările rudelor.
Chiar și acasă la propria lui mamă.
— Larisa a fost fotomodel, le spunea oamenilor.
Întotdeauna suficient de tare.
Și întotdeauna destul de aproape de mine, ca să fie sigur că aud.
Oriunde mergea, ea era lângă el.