După un an în care durerea ne sfâșiase familia, mi-am adunat tot curajul pentru o singură încercare fragilă de a-mi aduce fiica înapoi spre viață. Nu știam că o după-amiază umilitoare, cu doar câteva săptămâni înaintea balului de absolvire, avea să scoată la lumină adevărul ascuns în tăcerea ei: Alina nu purta în suflet numai doliul după fratele pierdut.
Din ziua în care Matei murise, casa noastră parcă uitase să mai respire. În numai un an, liniștea lăsată de el se strecurase pretutindeni: în pereți, în cănile cu zaț rece rămase nespălate lângă chiuvetă, în fotografiile pe care nu aveam puterea să le mut și în spatele ușii închise de la capătul holului.
Acolo trăia acum fiica mea, asemenea unei umbre rămase captivă în propria cameră.
Aproape în fiecare dimineață mă opream înaintea ușii ei, îmi așezam palma pe lemnul rece și ascultam. Nu ceream nimic. Nu băteam. Voiam doar să aud respirația ei regulată și să știu că trecuse cu bine și peste noaptea aceea.
Alina avea șaptesprezece ani. Odinioară dansa prin bucătărie în timp ce eu întorceam clătitele în tigaie.
După înmormântare, încetase să mai mănânce.
Matei îi spunea, zâmbind, „Alunița mea” și îi fura pe ascuns dulceața de vișine din farfurie. La fiecare masă în familie declara, suficient de tare ca să-l audă toți, că, dacă nu se găsea niciun băiat destul de deștept încât s-o invite la balul de absolvire, avea să-și îmbrace singur costumul și s-o conducă el.
Nu mai putea să-și țină promisiunea.
Un camion. Șoseaua udă de pe DN1. O zi obișnuită de marți care ne schimbase întreaga viață.
În primele săptămâni de după înmormântare, Alina refuzase aproape orice mâncare. Mai târziu începuse să umple cu mâncare toate golurile pe care nu le putea numi. În cele din urmă, nu mai ieșise aproape deloc din casă.
Singurul om pe care îl lăsa să se apropie era Radu, băiatul tăcut care locuia la două case distanță și care îi fusese cel mai bun prieten încă din clasa a șasea. În fiecare după-amiază, după școală, venea cu manualele și caietele strânse sub braț.
Nu bătea niciodată cu insistență.
Nu o obliga să-i răspundă.
Când îi mulțumeam pentru răbdare, ridica simplu din umeri, de parcă nu făcea nimic deosebit. Poate că, pentru el, chiar nu era nimic ieșit din comun.
Îi găseam deseori pe verandă, așezați unul lângă celălalt fără să vorbească. Alina își sprijinea tâmpla de balustradă, iar Radu desena concentrat în micul lui caiet.
— Doamnă Mara, mi-a spus într-o după-amiază, ridicând privirea spre mine.
Așa îmi spunea de când împlinise doisprezece ani. Susținea că simplul „Mara” era prea familiar, iar „doamna Marinescu” suna de parcă aș fi fost o străină.
— Astăzi a mâncat jumătate de sandviș.
— Mulțumesc, Radu.
— Pentru ce?
— Pentru că nu pleci de lângă ea.
A ridicat din nou din umeri, cu aceeași naturalețe. Ca și cum prezența lui acolo nu presupunea niciun sacrificiu.
Într-o zi am găsit jurnalele Alinei.
Primele caiete erau din clasa a noua și fuseseră ascunse în spatele unor romane ieftine de pe raft. Pe pagini apăreau nume de fete, nume de băieți și fraze scurte, crude, scrise cu literele ei rotunde. Erau acele cuvinte pe care un om le poate încredința numai hârtiei, pentru că rostite cu voce tare ar răni prea mult.
Am pus caietul înapoi, exact în locul în care îl găsisem.
Primăvara, colegele ei au început să primească invitații la bal. Pe rețelele sociale vedeam fotografiile publicate de mamele lor: fete zâmbitoare, îmbrăcate în rochii pastelate, ținând buchete de flori în brațe.
Într-o seară am bătut la ușa Alinei.
— Balul este peste trei săptămâni, iubita mea.
— Nu mă duc nicăieri, mamă.
— Matei și-ar fi dorit să mergi.
Multă vreme nu mi-a răspuns.
Apoi am auzit scârțâitul patului, câțiva pași înceți și ușa s-a întredeschis numai cât să-i pot vedea o parte din chip.
— Matei și-a dorit multe lucruri.
— Și-a dorit să porți o rochie frumoasă, să dansezi, să râzi și să fii iar fericită, am spus încet. Mi-a spus chiar el.
Ar fi trebuit să-mi dau seama că apăsam prea tare pe o rană încă deschisă.
— Probează o singură rochie. Doar una. Dacă nu-ți place, ne întoarcem imediat acasă și nu mai aduc niciodată vorba despre bal. Bine?
M-a privit prin deschizătura îngustă. În ochii ei am surprins ceva ce nu mai văzusem de luni întregi. Nu era speranță. Nu încă. Era mai degrabă o curiozitate temătoare, o permisiune fragilă de a face un pas înainte.
— Numai una, a șoptit.
În sâmbăta următoare am condus spre centrul comercial cu degetele încleștate pe volan. În piept mi se instalase un sentiment aproape primejdios.
Speranța.
După un an de întuneric, îmi îngăduisem din nou să cred că poate ceva avea să se schimbe.
Ar fi trebuit să știu că nu urma să fie atât de simplu.
Când am intrat în cel de-al patrulea magazin, am văzut cum Alina se retrăgea iar în ea însăși, ca și cum și-ar fi construit încet o carapace invizibilă care s-o apere de privirile celorlalți.
În primele trei magazine, vânzătoarele își aleseseră cuvintele cu grijă.
— Momentan avem o selecție destul de limitată.