— Nu pot să fac asta.
La început, am crezut că Radu vorbea despre diagnostic.
Nu despre mine. Nu despre noi.
Mi-am imaginat că se referea la cancer, la timpul despre care medicii spuneau că mi-a mai rămas și la felul acela ciudat în care oamenii în halate albe pot rosti cea mai cumplită sentință cu o blândețe aproape dureroasă.
Aveam douăzeci și nouă de ani. Stăteam la masa din bucătărie, îmbrăcată în colanți și în hanoracul lui vechi din facultate, încercând încă să înțeleg cuvintele „stadiu avansat” și „incurabil”, pe care le auzisem cu două zile înainte. Ceaiul din fața mea se răcise de mult, iar în minte îmi zumzăia fără oprire aceeași veste.
Radu stătea lângă ușa de la intrare. Avea ochii umflați de plâns, iar lângă pantofii lui se afla o geantă de voiaj.
Îmi amintesc că prima dată m-am uitat la geantă.
O parte naivă din mine refuza să accepte ceea ce vedea.
Poate urma să doarmă o noapte la fratele lui.
Poate avea nevoie de puțin aer.
Trebuia să existe o explicație care să nu mă distrugă.
Apoi a repetat, mult mai încet:
— Ioana… eu nu pot să trec prin asta.
Și atunci am înțeles.
Nu vorbea despre boală.
Nu vorbea despre teama de ceea ce urma.
Vorbea despre mine.
— Mi-ai spus că vom înfrunta împreună orice, am șoptit, abia auzindu-mi propria voce.
Părea sfâșiat. Chiar și acum încerc să fiu dreaptă cu el. Era vinovat, speriat și atât de pierdut, încât părea mai tânăr decât era. În clipa aceea nu mai semăna deloc cu bărbatul alături de care îmi pregătisem, timp de unsprezece luni, nunta mult visată.
— Știu, a răspuns răgușit. Știu ce ți-am promis.
M-am ridicat atât de brusc, încât scaunul a zgâriat podeaua.
— Asta e tot? Pleci înainte să mi se agraveze starea? Înainte să-mi cadă părul? Înainte să nu mai arăt ca femeia de care te-ai îndrăgostit?
A tresărit de parcă l-aș fi lovit.
— Te rog… nu spune asta.
Am râs scurt și amar.
— Ce anume? Faptul că rostesc cu voce tare adevărul pe care ție îți este frică să-l recunoști?
Pentru o clipă și-a acoperit fața cu palmele.
— Îmi pare rău.
— Ai mai spus asta.
Apoi a apucat geanta, a deschis ușa și a ieșit din apartamentul nostru.
Eu am rămas în mijlocul bucătăriei, purtând hanoracul lui, în timp ce toată viața mea se destrăma în câteva secunde.
Mai erau doar douăsprezece zile până la nuntă.
Tata plătise deja tot.
Sala.
Aranjamentele florale.
Rochia mea de mireasă.
Cvartetul de coarde asupra căruia mama insistase atât de mult.
Masa pentru o sută douăzeci de invitați.
Chiar și camerele de hotel pentru rudele care veneau din celelalte colțuri ale țării.
Prietenele mamei discutau deja despre nuanța de ruj care mi s-ar potrivi.
Tata își repetase discursul de cel puțin trei ori. La una dintre repetiții plânsese, deși după aceea a negat de fiecare dată.
În primele trei zile aproape că nu m-am ridicat din pat.
Am plâns până când mă durea fața.
Iar când nu mi-au mai rămas nici lacrimi, nici putere, am stat nemișcată și am privit tavanul. Plânsul obosește omul mai mult decât își imaginează, mai ales când știe că timpul lui se termină.
În a patra seară am deschis dulapul.
Acolo atârna rochia mea de mireasă.
M-am așezat pe podea în fața ei și mi-a trecut prin minte un gând atât de absurd, încât mi-am răspuns singură, cu voce tare:
— Nu.
Numai că, după câteva secunde, gândul s-a întors.
Mai puternic.
Nunta nu trebuia neapărat anulată.
Aveam nevoie doar de alt mire.
Poate sună nebunește.
Poate chiar îmi pierdusem mințile în acel moment.
Dar există un lucru pe care nimeni nu ți-l spune atunci când afli că urmează să mori.
Nu te mai temi de ridicol.
Părerea celorlalți își pierde puterea asupra ta.
Visasem la o nuntă încă din copilărie.
Nu numai la căsnicie, deși, firește, sperasem și la ea.
Visasem la rochia albă.
La muzică.
La flori peste tot.
La clipa în care tata avea să mă conducă spre altar.
La mama, plângând emoționată în primul rând.
La fotografiile care ar fi rămas după mine și ar fi dovedit că, măcar o dată în viață, fusesem personajul principal al unui lucru minunat.
Nu eram pregătită să îngrop acel vis numai fiindcă bărbatul care mi-l promisese nu avusese puterea să-și respecte cuvântul.
A doua zi dimineață am deschis laptopul.
Și am început să caut agenții de actori.
În cele din urmă am găsit una care oferea colaboratori pentru reclame, spectacole, evenimente de firmă, petreceri private și tot felul de solicitări neobișnuite.
Am ales un bărbat care era liber în ziua nunții mele și care avea, totodată, cel mai mic tarif.
În fotografia de prezentare avea părul brunet, ochi blânzi și chipul liniștit al unui om în care puteai avea încredere.
Îl chema Andrei.
I-am scris cel mai umilitor e-mail din viața mea.
I-am explicat că urma să mă căsătoresc peste câteva zile, dar logodnicul meu mă părăsise la scurt timp după ce aflasem diagnosticul.
Am subliniat că nu îi ceream o căsătorie adevărată.
Nici ceva nepotrivit.
Nici ceva straniu.
Îl rugam doar să-mi ofere o singură zi.
O ceremonie simbolică.
Câteva fotografii împreună.