Eram convinsă că zilele cele mai apăsătoare rămăseseră în urmă și că devenisem parte dintr-o familie care trecuse deja prin pierderea ei cea mai cumplită. Apoi, într-o după-amiază, fiica cea mare a soțului meu a rostit câteva cuvinte care m-au făcut să înțeleg că în casa aceea exista un adevăr ascuns cu grijă de mine.
Când am început să mă întâlnesc cu Andrei, mi-a spus încă de la a doua noastră ieșire ceva ce, după cum avea să recunoască, îi făcuse pe mulți să se retragă.
— Am două fete, mi-a spus. Mara are șase ani, iar Ilinca patru. Mama lor a murit acum trei ani.
Încerca să pară liniștit, dar tensiunea din glasul lui era imposibil de trecut cu vederea.
Mi-am întins mâna peste masă și i-am atins degetele.
— Îți mulțumesc că mi-ai spus direct.
A zâmbit obosit.
— Au fost femei care, după ce au aflat, au plecat fără să se mai uite înapoi.
I-am răspuns cu un zâmbet calm.
— Eu n-am plecat. Sunt aici.
Și fiecare cuvânt fusese sincer.
Era aproape imposibil să nu te atașezi de fete. Mara avea o energie inepuizabilă și o curiozitate capabilă să-i obosească până și pe cei mai răbdători oameni. Punea întrebări fără oprire, de parcă lumea întreagă fusese creată cu obligația de a-i răspunde. Ilinca era opusul ei: tăcută, retrasă, mereu atentă. La început nu stătea lângă mine decât dacă se putea ascunde după tatăl ei. După numai o lună însă, venea cu o carte în brațe, se cuibărea pe genunchii mei și mă privea ca și cum aș fi fost acolo dintotdeauna.
N-am încercat niciodată să le iau locul mamei. Nici nu mi-am dorit asta. Am vrut doar să fiu omul care rămâne aproape atunci când ele au nevoie. Le făceam sandvișuri calde, le puneam desenele animate preferate, vegheam lângă patul lor când aveau febră, mă minunam de desenele colorate și greu de descifrat pe care le lipeau peste tot și acceptam să intru în jocurile lor interminabile.
Am fost împreună un an întreg înainte să hotărâm să ne căsătorim.
Nunta a fost simplă, dar a rămas una dintre cele mai luminoase amintiri ale mele. Am făcut-o pe malul unui lac, doar cu rudele apropiate și câțiva prieteni. Mara purta pe cap o coroniță împletită din flori multicolore și întreba, aproape din zece în zece minute, când urma să apară tortul. Ilinca adormise cu mult înainte de apus. Pe chipul lui Andrei se vedea o fericire adevărată, amestecată însă cu o umbră de neliniște, de parcă încă nu îndrăznea să creadă că lucrurile bune pot dura.
După nuntă, m-am mutat în casa lui.
Era o casă caldă, liniștită și frumoasă. Avea o bucătărie mare, o verandă care o înconjura și jucării împrăștiate prin colțuri. Pereții erau acoperiți cu fotografii de familie adunate de-a lungul anilor.
Mai exista însă ceva ce mi-a atras atenția.
O singură ușă care ducea spre pivniță.
Și ușa aceea era mereu încuiată.
Am observat-o chiar din prima săptămână.
Într-o seară, în timp ce Andrei ștergea farfuriile, l-am întrebat:
— De ce ții ușa asta tot timpul încuiată?
Nici măcar nu și-a ridicat privirea.
— E doar un spațiu de depozitare. Cutii vechi, unelte, lucruri pe care nu le mai folosim. Nu vreau să intre fetele și să se rănească.
Explicația părea perfect rezonabilă.
Am ales să nu insist.
Pe măsură ce treceau zilele, am început totuși să observ lucruri ciudate.
Uneori, Mara se oprea în fața ușii și o privea îndelung când credea că nimeni nu o vede.
Ilinca încetinea de fiecare dată când trecea pe acolo, rămânea nemișcată câteva clipe, apoi pleca repede ca și cum nu se întâmplase nimic.
Într-o zi am găsit-o pe Mara așezată pe podeaua holului.
Se uita în tăcere la clanță.
M-am apropiat de ea.
— Ce faci aici?
Și-a ridicat ochii spre mine.
— Nimic.
A sărit imediat în picioare și a fugit.
Nu părea însă suficient de grav încât să transform situația într-un scandal.
Apoi a venit ziua care a schimbat totul.
Amândouă fetele răciseră ușor. Mi-am luat liber de la serviciu ca să rămân acasă cu ele.
La primele ore ale dimineții păreau moleșite și fără chef.
După mai puțin de o oră, deși le curgea nasul, alergau prin casă ca două vijelii.
Mara s-a aruncat pe canapea și a strigat cu o voce teatrală:
— Mor!
Am privit-o zâmbind.
— Îți curge doar nasul.
În clipa aceea, Ilinca a strănutat zgomotos în pătură și a adăugat foarte serioasă:
— Mor și eu.
N-am reușit să-mi țin râsul.
— Ce tragedie uriașă… Haideți, beți puțin suc.
Până la prânz se fugăreau prin camere și se ascundeau una de cealaltă de parcă n-ar fi fost deloc bolnave.
Le-am strigat din bucătărie:
— Nu mai alergați!
Bineînțeles, imediat ce m-au auzit, au început să fugă și mai repede.
— Și nu mai săriți pe mobilă!
De la etaj s-a auzit vocea Marei:
— Ilinca e de vină!
Ilinca a protestat fără întârziere:
— Dar eu sunt mică! Eu nu știu regulile!
Încălzeam ciorba când Mara a intrat în bucătărie fără zgomot.
M-a tras ușor de mânecă.
Avea o expresie atât de serioasă, încât m-am întors imediat spre ea.
A vorbit în șoaptă:
— Vrei s-o cunoști pe mama?
Am rămas nemișcată.
— Ce ai spus?
Mara a înclinat puțin capul.
— Vrei s-o vezi? Și ei îi plăcea mult să se joace de-a v-ați ascunselea.