Încă de la început avusesem senzația că ceva nu se leagă. Și asta înainte ca el să aducă vorba despre celebra lui performanță „de trei ori într-o noapte”.
La suprafață, însă, totul părea în regulă. Poate chiar prea bine așezat, prea atent, prea aproape de imaginea unei întâlniri fără cusur.
Eu aveam patruzeci și nouă de ani, iar el împlinise cincizeci. Ne cunoscuserăm prin câțiva prieteni comuni. Nu fusese nimic spectaculos, nici vreo întâlnire desprinsă dintr-un film, nici acea îndrăgostire fulgerătoare despre care oamenii povestesc ani întregi. Doar un început firesc, aproape banal. În ziua aceea purtam un palton lung și fularul meu de lână, vechi de atâția ani încât ar fi trebuit demult să renunț la el, dar de care nu mă puteam despărți. El venise într-o haină impecabilă, aleasă cu grijă. Mirosea discret a un parfum scump, cu note lemnoase, elegant și deloc apăsător. Nici nu trecuseră bine primele minute când conversația s-a întors spre el.
— Pe vremuri eram cu totul alt bărbat, mi-a spus, aplecându-se puțin spre mine.
În mintea mea s-a aprins imediat un gând: „Așadar, de aici începem…”
N-am spus-o. Am zâmbit doar.
Primele noastre întâlniri au fost liniștite. Beam cafea împreună, făceam plimbări lungi și vorbeam ore întregi. Nu grăbea nimic, nu mă presa și nu încerca să-mi invadeze spațiul personal. Privit din afară, totul evolua exact cum ar fi trebuit. Și totuși, exista un amănunt mic, dar greu de ignorat, care începea să mă neliniștească.
Se întorcea mereu în trecut.
— Altădată puteam să stau treaz toată noaptea, mi-a spus într-o zi, învârtind încet zahărul în ceașca de cafea. Dimineața mergeam direct la serviciu, iar după program treceam pe la o femeie. Parcă nu mi se termina niciodată energia.
L-am ascultat fără să-l întrerup și am încuviințat ușor. Cu cât îl auzeam mai mult, cu atât îmi devenea mai limpede că acele cuvinte nu-mi erau adresate mie. El încerca să se convingă pe sine.
— Acum, bineînțeles, lucrurile s-au schimbat, a continuat. Dar totul e mult mai profund. Acum chiar simt cu adevărat.
Numai că acel „dar” revenea iar și iar, mult mai des decât mi-aș fi dorit să-l aud.
Nu căutasem niciodată un bărbat perfect. Nici pe departe. Nu aveam nevoie de povești eroice, de recorduri sau de realizări prezentate ca niște trofee. Îmi doream doar un om viu, prezent, capabil să simtă și să rămână lângă mine așa cum era. Un bărbat care să nu-și înceapă fiecare a doua frază cu: „Pe vremuri eu…”
Totuși, ceva la el continua să mă atragă.
Așa că am decis să nu trag concluzii prea repede.
Într-o seară de vineri, m-a sunat chiar el.
— Vino la mine în seara asta, mi-a propus. Îți pregătesc o cină bună. Petrecem și noi o seară frumoasă, ca doi oameni maturi.
Am zâmbit pentru mine.
Ca doi oameni maturi… Oare ce voia, de fapt, să spună prin asta?
Curiozitatea a fost mai puternică și m-am dus.
Apartamentul lui era cu adevărat primitor. Nu doar că era cald de la calorifere, dar încăperea avea o liniște care te învăluia imediat. Lumina gălbuie era blândă, perdelele groase țineau lumea de afară la distanță, iar masa grea din lemn masiv purta urmele anilor. Din bucătărie venea miros de musaca abia scoasă din cuptor; aroma de carne, roșii și cașcaval rumenit se răspândise în toată casa.
— Am pregătit-o special pentru tine, a spus el, cu o urmă de stânjeneală.
În clipa aceea mi-a plăcut mai mult decât în toate poveștile pe care mi le spusese despre sine.
Ne-am așezat la masă. A turnat vin în pahare. Am mâncat, am vorbit și am râs. Pentru o vreme, seara a fost sincer plăcută…
Până când s-a întors, din nou, la subiectul lui preferat.
— O să fiu sincer cu tine, a spus, lăsându-se pe spătarul scaunului. Pe vremuri reușeam să surprind orice femeie cu care eram.
Aproape că am izbucnit în râs, dar m-am stăpânit.
— În sensul bun, desigur, a adăugat repede.
— Sper că în sensul bun, i-am răspuns zâmbind.
A zâmbit și el, numai că expresia îi părea forțată, ca și cum ar fi trebuit să demonstreze că știe să primească o glumă.
— Sigur, vârsta nu mai e aceeași, a continuat. Dar știu să compensez. Înțelegi? Acum nu mai e vorba despre număr… ci despre calitate.
Atunci am simțit cum ceva se încordează în mine.
Nu din cauza frazelor în sine.
Ci din cauza neliniștii care se ascundea în spatele lor.
Părea că își pregătește dinainte o scuză pentru un eșec care nici măcar nu se petrecuse. Ca și cum undeva, între noi, exista un examen nevăzut, iar el era convins că trebuia neapărat să-l treacă.
După cină a pornit pick-up-ul. Un disc vechi a început să se învârtă cu un foșnet ușor, iar camera s-a umplut de o melodie caldă, nostalgică, puțin încețoșată de timp. Ne-am oprit unul lângă altul în fața ferestrei. El și-a așezat încet brațele pe umerii mei.
— Îmi place cu adevărat de tine, a spus în șoaptă.
Pentru prima dată în acea seară, totul mi s-a părut autentic.
Timp de câteva secunde, m-am întrebat dacă nu cumva îl judecasem greșit încă de la început. Poate că toate îndoielile mele fuseseră nedrepte. În acel scurt răgaz am vrut să cred că povestea noastră putea ajunge într-un loc mult mai frumos decât îmi imaginasem.