Am șaizeci de ani acum și încă îmi vine greu să povestesc fără să simt rușinea urcându-mi în gât. Acum zece ani, deși mă credeam bărbat trecut prin viață, la cincizeci de ani mi-am pierdut mințile lângă o femeie tânără și frumoasă și m-am purtat ca ultimul prost. Mai grav e că n-a fost o întâmplare care m-a luat pe nepregătite. Am intrat singur în ea, cu pieptul înainte și cu mândria ridicată ca un steag.
La cincizeci de ani stăteam bine, după măsura locului. Aveam, împreună cu un asociat, o firmă de transport marfă, „Carpați Cargo”: douăsprezece TIR-uri, bază proprie în zona industrială Țuțora, la marginea Iașiului, contracte stabile și oameni care știau că nu-mi bat joc de treabă. Pornisem de jos, ca șofer pe curse lungi. Dormisem prin cabine, mâncasem prin parcări și benzinării, strânsesem bani pentru primul camion aproape cu aceeași încrâncenare cu care alții strâng pentru o casă. La vârsta aceea aveam afacere, nume bun, un apartament cu trei camere în centru și un garaj în care stătea o Toyota Land Cruiser. Fiul meu, Alexandru, din prima căsnicie, era de mult om la casa lui, plecat la Timișoara, inginer într-o fabrică. De mama lui mă despărțisem liniștit, fără scandaluri și fără noroi aruncat în urmă. Pur și simplu ajunseserăm străini unul pentru celălalt. Se mai întâmplă și așa.
Pentru anii mei nu arătam rău. Poate m-a ajutat firea, poate încăpățânarea. Munca mea nu fusese niciodată concediu la munte, dar de trei ori pe săptămână mergeam la sală, sâmbăta înotam la bazin și nu mă lăsasem înghițit de burtă. Aveam părul des, presărat cu alb, iar la unele femei asta părea să prindă chiar bine. Nu mă prefac: femeile se uitau după mine. Și eu mă uitam după ele. Trăiam liber, mă vedeam cu cine voiam, mă despărțeam fără promisiuni mincinoase și fără să leg pe nimeni cu vorba. Viața curgea drept.
Până când am virat exact unde nu trebuia.
Într-o zi de octombrie am intrat într-un showroom de camioane. Voiam să aleg un cap tractor nou, pentru că mă gândeam să lărgesc rutele. Stăteam în zona de așteptare, răsfoiam un catalog gros, cu prețuri și dotări, când ea a venit spre mine.
Bianca. Douăzeci și cinci de ani. Consultantă de vânzări. Tocuri înalte, fustă creion, cămașa desfăcută cu un nasture mai mult decât ar fi cerut regulamentul firmei. Păr lung, castaniu, din acela la care ți se duce mâna cu gândul înainte să apuci să judeci. Ochii verzi, cu o lumină moale și șireată, și un zâmbet care, la bărbați, oprește partea creierului unde ar trebui să stea prudența.
— Vă uitați la modelul 540? m-a întrebat ea, aplecându-se peste catalog destul cât să-i simt parfumul. Dulce, vanilat, complet nepotrivit între anvelope, motoare și broșuri de camioane. E o alegere foarte bună. Probabil aveți o firmă serioasă, dacă vă interesează așa ceva.
— Firmă serioasă, vorba vine, am răspuns. Plimb vreo zece-douăsprezece TIR-uri prin țară. Muncă, nu poveste.
— Douăsprezece? A făcut ochii mari de parcă tocmai îi spusesem că am cumpărat jumătate din Moldova. Mamă… tata toată viața n-a avut decât o dubă Dacia veche.
Am râs amândoi. Apoi am început să vorbim. Ea mi-a notat numărul, chipurile „pentru detalii despre capul tractor”. A doua zi m-a sunat. Dar nu mai avea aproape nimic de întrebat despre camion.
Și aici trebuie înțeles ceva de la început: nu eu am alergat după ea. Ea s-a apropiat de mine. Tânără, frumoasă, vie, strălucitoare. Iar eu, un bărbat de cincizeci de ani care credea că a văzut destule, am înghițit momeala ca un băiat de liceu. Pentru că îți place. Pentru că ai cincizeci, iar o femeie de douăzeci și cinci se uită la tine ca și cum ai fi singurul bărbat de pe pământ. Eu mă întâlnisem până atunci cu femei de treizeci și cinci, patruzeci și peste, femei cu copii aproape de facultate, cu rate, cu oboseală în ochi și fără iluzii. Iar deodată venea spre mine o tânără care părea să mă aleagă singură. Și începi să crezi că încă ești vultur.
Primul căruia i-am povestit a fost Mihai. Prieten vechi, din vremea în care amândoi făceam șoselele cu volanul în palme și cafeaua rece în pahar de plastic. Avea atunci cincizeci și șase de ani, divorțase de două ori și jurase că nu mai pune verighetă pe deget nici dacă îl roagă patriarhul. Cu femei tinere ieșea des, cu poftă și fără să se mintă. Ba o maseuză, ba o instructoare de fitness, ba o contabilă cu manichiură impecabilă apărea la el prin preajmă.
Stăteam la el la curte, într-o seară. Mici pe grătar, ceafă, un pahar de țuică, aer răcoros. Eu îi povesteam despre Bianca.
Mihai m-a ascultat, a învârtit cleștele de grătar în mână și până la urmă s-a lățit într-un zâmbet mulțumit:
— Ghiță, ești tare, mă. Douăzeci și cinci de ani! Tânără, frumoasă, carne vie. Aprob. Profită cât vine ea spre tine. Nu mai suntem puști, am tras destul, merităm și noi, nu?
— E foc, Mihai. Foc. Nu știu cum să-ți spun… e ceva.