Viscolul de ianuarie urla dincolo de ferestre ca o fiară scăpată printre străzile orașului. Zăpada se izbea în valuri dese de zidurile blocurilor, acoperind aleile înguste ale unui mic oraș de provincie, iar gerul devenea cu fiecare minut mai aspru. Termometrul se apropia de o cifră care speria până și oamenii obișnuiți cu iernile grele: minus treizeci. Într-o asemenea noapte, chiar și câinii fără stăpân se ascundeau pe lângă conductele calde și în subsoluri. Totuși, pe trotuarul lucios de gheață, poticnindu-se și târându-și cu greu picioarele, încă mergea un om.
Îl chema Andrei. Obrajii îi erau acoperiți de o barbă căruntă și neîngrijită, piciorul drept îl trăgea vizibil în urmă, iar haina lui veche, un palton militar ros pe la margini, atârna pe trup ca și cum ar fi aparținut altcuiva. Nu-și cunoștea numele de familie, nu știa câți ani avea și de trei ani nu mai fusese în stare să rostească niciun cuvânt. Un accident îngrozitor îi ștersese trecutul ca un foc care arde totul până la cenușă, lăsându-i doar o apăsare grea în ceafă și un gol mut în minte.
Căuta un loc, oricât de mic, unde să se ferească de frig. Degetele înțepenite abia îl mai ascultau când trăgea, cu ultimele puteri, de ușile grele ale scărilor de bloc. Uneori încuietoarea ceda și reușea să intre, dar în loc de căldură și salvare găsea iar și iar aceleași priviri reci, aceeași furie, aceeași teamă.
Într-un bloc, femeia de la parter l-a împins afară țipând că va suna imediat la poliție. În altul, un bărbat masiv, îmbrăcat în trening, l-a coborât brutal de pe trepte, lovindu-l în spate și numindu-l hoț murdar. Oamenii își întorceau fețele, strâmbau din nas, chemau câinii asupra lui, de parcă în fața lor nu se afla un om viu, ci ceva primejdios, rușinos, de aruncat cât mai departe.
Puterile îl părăseau pe Andrei aproape cu totul. Fără să mai înțeleagă bine încotro se îndreaptă, a ajuns în fața unui bloc vechi, cenușiu, cu tencuiala coșcovită. Ușa de la intrare era deschisă; interfonul se stricase de mult. Agățându-se de balustradă, a urcat până la etajul cinci și a zărit un colț întunecat lângă un calorifer vechi de fontă. Căldura care venea din el era slabă, aproape imperceptibilă, dar în clipa aceea i s-a părut un miracol. S-a așezat pe jos, și-a strâns genunchii la piept, și-a ascuns mâinile albăstrite în mâneci și a închis ochii. Andrei înțelegea deja că s-ar putea să nu mai apuce dimineața. Gândul morții prin îngheț nu-l mai îngrozea. Părea tăcere. Odihnă. O ieșire din durere, foame și umilință.
Liniștea scării a fost ruptă deodată de scârțâitul unei uși. Dintr-un apartament a ieșit o femeie tânără, ținând în mână o găleată cu gunoi. O chema Elena. Avea în jur de treizeci de ani, dar oboseala continuă și grijile îi adăugaseră pe chip câțiva ani în plus. Cearcănele adânci, privirea încordată și buzele strânse trădau un om care trăia de mult timp la limita puterilor.
Pe umerii ei apăsa o răspundere grea: Elena își creștea singură fetița de șapte ani, Ioana. Copila suferea de astm sever încă din primii ani de viață, iar existența mamei se învârtea aproape numai în jurul medicamentelor, controalelor, cabinetelor de spital și al fricii permanente. Ca să plătească tratamentele și să cumpere inhalatoarele scumpe, Elena lucra în două locuri și uitase demult ce înseamnă o zi liberă sau un somn fără grijă.
A pășit pe palier și a încremenit imediat. În penumbra de lângă ușă, aproape de picioarele ei, ceva s-a mișcat. Pe podea stătea un bărbat murdar, istovit, înghețat până în oase. Elena a făcut fără voie un pas înapoi. Primul impuls a fost să trântească ușa, să închidă toate încuietorile și să nu lase necazul străin să-i intre în casă. Mintea îi spunea limpede: o femeie singură, un copil bolnav în apartament și un necunoscut la prag — era o combinație mult prea periculoasă.
Pusese deja mâna pe clanță ca să închidă repede, dar în clipa aceea Andrei și-a ridicat ochii spre ea. Erau tulburi, roșii, plini de durere. Nu a întins mâinile spre ea, nu a încercat să se ridice, nu a scos niciun sunet. În privirea lui nu era obrăznicie, nici amenințare. Doar spaimă, epuizare și o rugăminte mută de ajutor.
Acea privire nu i-a mai dat voie Elenei să plece. În minte i-a apărut brusc chipul tatălui ei, un om blând și bun, care într-o seară de iarnă adusese acasă un cățel aproape înghețat și îi spusese: „Necazul altuia nu e niciodată străin, fata mea”.
Elena a oftat adânc. Judecata încă se împotrivea, încă o avertiza că riscă prea mult, însă inima hotărâse deja în locul ei.
— Intrați, a spus ea încet, deschizând ușa mai larg. Repede, până nu înghețați de tot.
În bucătăria ei mică, dar curată, mirosea a ceai de mușețel, a ciorbă și a căldură de casă. Elena l-a așezat pe necunoscut cât mai aproape de calorifer, i-a pus în față o cană mare cu ceai fierbinte și dulceață de zmeură, apoi i-a turnat într-o farfurie ciorba de pui rămasă din ziua precedentă. Lângă farfurie a pus și o felie groasă de pâine.