— Cumpără-mi o mașină nouă!
Paharul aruncat de Andrei a lovit podeaua cu un zgomot surd și s-a rostogolit pe parchet fără să se spargă. În clipa aceea, Elena a simțit cu o claritate dureroasă că în casa lor urma să se spună ceva după care nimic nu mai putea fi întors la loc.
— Îți dai seama ce faci?! — striga el, plimbându-se agitat prin sufragerie. — Sunt bărbatul tău! Am și eu drepturi!
— Drepturi la ce anume? — întrebă Elena cu o voce dreaptă, deși înăuntrul ei totul se strângea de oboseală și amărăciune.
— La mașină! — Andrei se opri brusc și își puse mâinile în șolduri. — Am nevoie de un automobil nou. Nu mai merg cu rabla asta! Pricepi că toți colegii mei au trecut de mult la mașini normale, iar eu arăt ca ultimul ratat?
— Andrei, am mai discutat despre asta, — Elena se așeză încet pe canapea, simțind cum i se scurgea și ultima urmă de putere. Avusese o zi apăsătoare: negocieri fără sfârșit, telefoane, discuții cu furnizorii, apoi încă ore întregi la birou până târziu. Își dorise doar liniște. — Acum nu e momentul potrivit pentru o asemenea cumpărătură.
— Nu e momentul potrivit?! — fața lui se înroși de furie. — Și când o să fie? Când o să încetezi, în sfârșit, să tremuri pentru fiecare leu?
Elena închise ochii pentru o secundă. Cu zece ani în urmă se îndrăgostise de un alt Andrei. Atunci era un manager la început de drum într-o firmă mică, locuia cu chirie într-o garsonieră modestă și mergea fără nicio rușine cu metroul. Ea avea treizeci de ani, el era cu cinci ani mai tânăr, iar diferența aceea i se păruse cândva fermecătoare. Știa s-o facă să râdă, îi îmblânzea seriozitatea permanentă, o învăța să privească viața mai simplu și aducea în zilele ei grele o ușurință de care avea atâta nevoie după serviciu.
— Îmi amintesc că spuneai odată că în viață contează dragostea, nu banii, — rosti ea încet, deschizând ochii.
— Asta a fost demult! — Andrei făcu un gest de lehamite. — Atunci eram un puști naiv. Acum înțeleg foarte bine: fără o mașină decentă nu pup promovare. Șefii nu se uită doar la rapoarte, se uită și la cum arăți, la statut, la ce conduci când vii la muncă. Asta înseamnă imagine!
— Șefii se uită la rezultate, — răspunse Elena calm. — Iar promovarea aceea o aștepți de șase ani.
Îl atinsese exact acolo unde îl durea. Chipul lui Andrei se schimonosi.
— Deci vrei să spui că nu muncesc bine?!
— Vreau să spun că o mașină nu rezolvă problema asta, — Elena se ridică și se apropie de fereastră. Dincolo de geam, amurgul de primăvară se așeza peste oraș, iar luminile începeau să se aprindă una câte una. — Hai să fim sinceri. Avem o rezervă, îți amintești? Banii pe care îi puneam deoparte pentru viitor. În ultimele șase luni am intrat prea des în ei și asta începe să mă îngrijoreze.
— Sunt banii noștri! — Andrei veni mai aproape, cu vocea plină de mânie. — Am același drept să hotărăsc ce facem cu ei ca și tine!
— Ai dreptate, sunt ai noștri, — încuviință Elena. — Numai că cea mai mare parte din banii aceia o câștig eu.
În sufragerie se lăsă o tăcere grea. Andrei o privea de parcă tocmai l-ar fi pălmuit.
— A, deci așa stau lucrurile, — spuse el rar. — De acum înainte o să-mi scoți salariul tău pe ochi?
— N-am făcut niciodată asta! — Elena simți cum iritarea, ținută sub capac luni întregi, începea să se ridice în ea. — Niciodată nu m-a deranjat cât câștigi. Îmi plăcea să te bucur! Ți-am cumpărat ceasuri, telefoane, haine bune. Ți-am plătit cursurile. Nu am simțit niciodată că duc o povară!
— Dar acum simți!
— Nu! — se întoarse ea brusc spre el. — Acum văd altceva: pentru tine, darurile mele au devenit ceva firesc, ceva ce ți se cuvine. Nu mai rogi, ceri. „Dă-mi bani”, „cumpără-mi”, „plătește-mi”. Ca și cum aș fi obligată.
— Ești soția mea! — Andrei izbi cu pumnul în pervaz. — Avem buget comun! În căsnicie totul trebuie să fie egal!
Ani la rând, Elena încercase să construiască o familie în care dragostea să nu fie măsurată în bani, în care nimeni să nu socotească cine a adus mai mult și cine a cheltuit mai mult. Muncea câte douăsprezece ore pe zi, își croise loc în carieră, își demonstra competența printre colegi bărbați, iar apoi se întorcea acasă și cheltuia cu bucurie din ce câștiga pentru omul pe care îl iubea. Iar acum asta primise în schimb.
— Egal? — repetă ea, iar în glas îi apăru o răceală fermă, de care se temeau chiar și cei mai încăpățânați parteneri de afaceri. — Bine. Atunci hai să calculăm.
— Ce să calculăm? — întrebă Andrei, brusc nesigur.
— Cât am investit în tine în acești zece ani.
Elena își scoase telefonul și deschise calculatorul. Degetele îi alunecau repede pe ecran, iar fața soțului ei devenea tot mai palidă cu fiecare secundă.
— Ceasul pe care ți l-am dăruit la prima aniversare, îți amintești? Ultimul iPhone pe care l-ai vrut imediat după lansare. Costume, cămăși, geaca de piele. Mașina cu care mergi acum, apropo, tot eu am cumpărat-o acum trei ani. Cursurile de perfecționare de la care amândoi așteptam un salt în carieră. Vacanța în Turcia, apoi Grecia, apoi Spania.