— Cum adică te-au promovat? — întrebă soțul meu, nedumerit, cu o spaimă ciudată în glas.
— Cum adică te-au promovat? — repetă el, de parcă vorbele mele nu încăpeau în mintea lui.
Andreea rămase nemișcată în mijlocul holului. Cheile îi atârnau încă între degete, reci, strânse prea tare. Zâmbetul cu care intrase în apartament, purtat cu grijă tot drumul de la birou, i se stinse încet de pe față. Călin stătea în cadrul ușii spre sufragerie, cu brațele încrucișate, iar privirea lui nu lăsa loc niciunei iluzii: nu avea de gând să se bucure pentru ea.
— Cum adică te-au promovat? — spuse el încă o dată, apropiindu-se cu un pas. — Pe mine asta NU MĂ MULȚUMEȘTE. Mâine îți dai demisia!
Andreea își scoase paltonul încet, încercând să priceapă dacă auzise cu adevărat acele cuvinte. Toată ziua așteptase seara. Își imaginase cum va deschide ușa și îi va spune, emoționată, că promovarea aceea, pentru care muncise atât, devenise realitate. Urma să conducă un departament într-o companie farmaceutică, unde lucrase cinstit opt ani, fără să sară peste nimic, fără să ceară favoruri.
— Călin, tu știai că sunt propusă pentru postul acesta. Am vorbit despre el încă de acum o lună…
— Una e să vorbim, alta e să iei asemenea hotărâri fără acordul meu! — vocea lui se ascuți. — Și casa cine o ține? Cine gătește? Cine mă așteaptă pe mine când vin de la serviciu? Acum o să stai acolo până noaptea târziu!
Andreea trecu în sufragerie și se așeză pe canapea. Felul în care reacționa soțul ei nu se lega de nimic din ce își imaginase. În cei șapte ani de căsnicie se obișnuise cu izbucnirile lui, cu tonul tăios, cu nemulțumirile aruncate peste orice. Dar egoismul acesta, spus atât de pe față, o izbi mai tare decât se așteptase.
— Călin, este o șansă pentru amândoi. Salariul aproape că se dublează. O să putem merge, în sfârșit, într-un concediu adevărat, să facem renovarea aceea pe care o tot amânăm…
— NU! — lovi el cu pumnul în masă, făcând paharele să tresară. — N-am nevoie de banii tăi! Eu sunt bărbatul, eu trebuie să întrețin familia! Iar tu… tu trebuie să faci din casa asta un loc cald, să ai grijă de mine! Asta e DATORIA TA!
Andreea simți cum o căldură aspră, aproape dureroasă, îi urcă din piept spre gât. În toți anii aceia muncise la fel ca el și, pe lângă serviciu, dusese singură aproape toată casa: se trezea la șase dimineața ca să-i pregătească micul dejun, seara venea frântă și se oprea direct în bucătărie, spăla, călca, făcea curat. El nu era în stare nici măcar să-și pună cana în chiuvetă.
— Călin, nu mai trăim în alt secol. Și o femeie are dreptul la carieră…
— AJUNGE! — veni aproape peste ea, aplecându-se amenințător. — Mâine ori scrii cererea de demisie, ori refuzi funcția. Alege: serviciul sau familia!
Noaptea trecu într-o tăcere grea, apăsătoare. Călin se culcă ostentativ în sufragerie, ca și cum ar fi pedepsit-o prin absența lui, iar Andreea se răsuci până dimineață în dormitor, întrebându-se când anume li se rupsese drumul. Își amintea cum îl cunoscuse la ziua unor prieteni comuni, cum îi aducea flori, cum o conducea acasă și îi vorbea frumos despre viitor.
Dimineața se ridică mai devreme ca de obicei și, aproape fără să gândească, pregăti micul dejun. Călin intră în bucătărie îmbrăcat într-o cămașă perfect călcată — cămașa pe care tot ea o netezise seara trecută, deși se certaseră. Obiceiul fusese mai puternic decât durerea.
— Ei, te-ai hotărât? — întrebă el, așezându-se la masă fără măcar să o salute.
— Călin, hai să discutăm liniștiți…
— Nu e NIMIC de discutat! — împinse farfuria deoparte. — Ori astăzi refuzi promovarea, ori va trebui să procedez altfel.
— Ce înseamnă „altfel”? — Andreea se încordă.
— Am eu metode să-ți schimb decizia, — răspunse el rece. — De exemplu, pot să le spun colegilor tăi cum ești, de fapt, acasă. Dezordonată, leneșă, o gospodină de nimic. Să vedem cât reziști într-o funcție de conducere cu o asemenea reputație.
Andreea îl privi fără să poată crede. Omul acesta vorbea? Omul cu care se căsătorise cândva? Cel care îi promisese că o va iubi și o va sprijini?
— Tu acum mă ȘANTAJEZI?
— Îmi APĂR familia de ambițiile tale ridicole! — Călin se ridică brusc de la masă. — Ai timp până diseară. Gândește-te bine.
Plecă trântind ușa atât de tare, încât geamurile vechi ale apartamentului vibrau. Andreea rămase în bucătărie, cu ochii la micul dejun neatins. În ea creștea ceva ce la început nu știa cum să numească. Nu mai era doar supărare. Nu mai era dezamăgire. Era FURIE. O furie limpede, fierbinte, care ardea tot ce fusese frică.
La serviciu, colegii o felicitau, directorii îi lăudau rezultatele. Doina Popescu, directoarea generală, îi strânse mâna personal și îi spuse că așteptase de mult clipa în care Andreea va prelua departamentul.
— Sunteți una dintre cele mai puternice angajate ale noastre, doamnă Dumitrescu. Sunt convinsă că, sub conducerea dumneavoastră, departamentul va ajunge la un cu totul alt nivel.
Andreea zâmbea, mulțumea, primea felicitări, dar gândurile îi fugeau mereu înapoi la Călin. La amenințările lui. La ușurința cu care fusese gata să-i distrugă reputația doar ca să nu-și piardă propriul confort.
În pauza de prânz o sună prietena ei, Ioana.
— Andreea, felicitări! În sfârșit te-au apreciat așa cum meriți! Când sărbătorim?
— Ioana, nu știu… Călin e împotrivă.
— Cum adică ÎMPOTRIVĂ? — Ioana nici măcar nu încercă să-și ascundă indignarea. — Împotriva faptului că soția lui a reușit? Păi omul ăsta e pur și simplu INVIDIOS!
— Mi-a spus că trebuie să aleg: familia sau cariera.
— Andreea, asta e o ABERAȚIE! În ce an trăim? Înțeleg că îl iubești, dar aici nu mai vorbim despre temperament. A trecut toate limitele!
Andreea tăcu. Știa că prietena ei avea dreptate, dar să recunoască asta însemna să accepte și altceva: că mariajul în care pusese șapte ani, speranțe, răbdare și nenumărate renunțări începea să se crape pe la toate îmbinările.
— Știi ce? — spuse Ioana mai blând. — Vino la mine diseară. Stăm, vorbim pe îndelete, fără țipete și fără presiune. Și gândește-te la un lucru: omul care te iubește cu adevărat se bucură de victoriile tale, nu te silește să renunți la ele.
Dar Andreea nu se duse la Ioana. Se întoarse acasă. Înțelegea că discuția cu Călin nu mai putea fi amânată. Toate lucrurile trebuiau spuse în seara aceea, oricât ar fi durut.
În apartament era o liniște neobișnuită. Călin nu ajunsese încă de la muncă. Andreea intră în bucătărie, își turnă apă într-un pahar și se așeză lângă fereastră.
Își aminti ultimii ani. Cum Călin devenise, încetul cu încetul, tot mai pretențios. Cum îi critica mâncarea, hainele, părul, felul de a vorbi, micile obiceiuri. Cum îi picurase în minte, fără grabă, ideea că fără el nu era nimeni și nu valora nimic. Iar partea cea mai dureroasă era că ea CREZUSE. Se străduise să fie mai bună, mai comodă, mai corectă. Soția ideală. Gospodina ideală. Și totuși, pentru el, niciodată nu fusese DESTUL.
Ușa de la intrare se izbi în toc. Călin păși în apartament, iar după felul greoi în care se mișca Andreea înțelese imediat că era într-o dispoziție proastă.
— Ei? AI DECIS? — apăru el în pragul bucătăriei.
Andreea se întoarse încet spre el. În privirea ei se schimbase ceva, iar Călin observă.
— Da. Am decis. Accept promovarea.
Fața soțului i se strâmbă de furie.
— ÎȚI BAȚI JOC DE MINE? Ți-am spus foarte clar…
— Și eu îți răspund la fel de clar: ACCEPT PROMOVAREA! — Andreea se ridică, iar în vocea ei se auzi, pentru prima dată după multă vreme, o tărie netedă. — Și știi ceva, Călin? Nu-mi PASĂ de amenințările tale!
El ezită. În toți anii de căsnicie Andreea nu-i vorbise niciodată astfel. Nu dusese o ceartă până la capăt, nu ridicase vocea, nu rămăsese pe poziție. Ea era mereu prima care ceda.
— Cum îndrăznești…
— CUM ÎNDRĂZNESC? — Andreea făcu un pas spre el, iar Călin se retrase fără să vrea. — Îndrăznesc să trăiesc propria mea viață! Îndrăznesc să muncesc! Îndrăznesc să cresc! Îndrăznesc să hotărăsc singură pentru mine!
— O SĂ REGREȚI! — încercă el să-și recapete vechea putere asupra situației. — O să le spun tuturor ce fel de femeie ești…
— SPUNE! — strigă Andreea. — Spune-le tuturor ce soție îngrozitoare sunt! Spune-le cum mă trezesc în fiecare dimineață la șase ca să-ți fac micul dejun! Cum îți spăl hainele, îți calc cămășile, strâng după tine de parcă ai fi un copil mic! Cum lucrez o zi întreagă, apoi vin acasă și gătesc cina, fiindcă tu nu ești în stare să-ți faci nici măcar o omletă! SPUNE-LE!
Călin deschise gura, dar nu reuși să scoată niciun cuvânt. Nu-și mai văzuse niciodată soția astfel. Ochii îi ardeau de mânie, pumnii îi erau strânși, iar toată ființa ei părea să răspândească hotărâre.
— Iar tu știi ce o să spun eu? — continuă Andreea, iar glasul ei tremura acum nu de frică, ci de furie. — O să spun cum ai TRĂIT toți anii aceștia PE SPINAREA MEA! Cum îmi cheltuiai salariul pe jucăriile tale — telefoane, tablete, ceasuri! Cum mă obligai pe mine să economisesc fiecare leu, să cumpăr cele mai ieftine produse, în timp ce tu luai prânzul liniștit în restaurante scumpe cu colegii!
— TACI! — urlă Călin.
— NU, NU TAC! — Andreea nu mai putea fi oprită. — Ani întregi ți-am înghițit grosolănia, aroganța, felul în care m-ai tratat ca pe o servitoare fără plată! Dar GATA! Auzi? AJUNGE!
Călin stătea palid, strângând și deschizând degetele. Se obișnuise să aibă în față o femeie ascultătoare, care îi îndeplinea cerințele. Acum, în fața lui, se afla o femeie pregătită să lupte pentru ea și pentru viața ei.
— Dacă nu renunți la funcție, plec, — rosti el printre dinți, scoțând ultimul argument pe care îl mai avea.
Andreea râse. Un râs amar, tăios și uimitor de sincer.
— PLEACĂ! Chiar crezi că o să te implor să rămâi? Că o să plâng, o să-mi cer iertare și o să mă agăț de tine? NU, Călin! Pleacă! Și ia-ți și lucrurile!
— Nu poți să mă dai afară din apartamentul MEU!
— Din care apartament al tău? — Andreea scoase din sertar un dosar cu acte. — Uite contractul de vânzare-cumpărare. Apartamentul e pe numele MEU. A fost cumpărat din banii MEI, lăsați de bunica. Tu n-ai pus aici NICIUN LEU!
Călin se înroși de furie. Parcă uitase cu adevărat acest lucru. Apartamentul fusese cumpărat de Andreea înainte de nuntă, din banii moșteniți de la bunica ei.
— Dar… suntem soț și soție…
— Încă suntem. Dar asta se poate rezolva ușor, — Andreea luă telefonul. — Mâine merg la avocat. Divorț, partaj. Deși nu prea avem ce împărți — aproape totul a fost cumpărat din banii mei.
— Andreea, hai să vorbim calm… — Călin își schimbă brusc tonul; vocea i se făcu mai moale, aproape tandră. — M-am enervat. Hai să discutăm…
— E PREA TÂRZIU pentru discuții! Șapte ani am sperat că te vei schimba, că vei deveni un om normal, nu un consumator! Dar ție ți-a fost COMOD să trăiești din munca mea! Ți-a fost comod ca soția ta să tacă, să rabde și să nu aibă dreptul la voce!
— Te IUBESC! — strigă Călin.
— NU MINȚI! — Andreea se apropie de el până aproape că îl atinse. — Tu te iubești doar pe tine! Confortul tău, ordinea ta, comoditatea ta! Pentru tine eu am fost doar o femeie de serviciu cu salariu!
În clipa aceea se auzi soneria. Andreea merse să deschidă. În prag stătea domnul Gheorghe Stancu, vecinul de la etajul de sus, cu o expresie îngrijorată.
— Doamnă Dumitrescu, e totul în regulă? Am auzit țipete…
— Totul e MINUNAT, domnule Stancu! — spuse Andreea tare, astfel încât Călin să audă bine. — Doar dau afară un parazit din apartament!
Vecinul dădu încurcat din cap și se retrase repede. Andreea se întoarse înăuntru. Călin era deja în hol și își trăgea geaca pe el.
— Asta nu s-a terminat, — șuieră el. — O să te târăști înapoi la mine și o să te ROGI să mă întorc!
— N-AI SĂ VEZI! — Andreea deschise larg ușa. — AFARĂ! Și lasă cheile!
Călin aruncă nervos cheile pe podea și ieși. Andreea trânti ușa și se sprijini cu spatele de ea. Inima îi bătea nebunește, mâinile îi tremurau, dar înăuntru, pe neașteptate, se făcuse lumină. De parcă cineva îi luase de pe umeri o povară grea, pe care o purtase prea mulți ani.
Merse în bucătărie, își făcu un ceai și se așeză lângă fereastră. Afară se aprindeau felinarele, iar în blocurile din jur ferestrele prindeau viață una câte una. O seară obișnuită într-un oraș obișnuit. Pentru Andreea însă era seara ELIBERĂRII.
Telefonul sună. Era Ioana.
— Andreea, unde ești? Începusem să-mi fac griji!
— Acasă. Sunt bine. L-am dat afară pe Călin.
— CE? Cum adică l-ai dat afară? Ce s-a întâmplat?
Andreea îi povesti pe scurt totul. La celălalt capăt al firului se lăsă o tăcere de câteva secunde.
— Ioana? Mai ești acolo?
— Andreea, sunt MÂNDRĂ de tine! În sfârșit l-ai pus pe bădăranul ăla la locul lui! Vino la mine, să sărbătorim libertatea ta!
— Îți mulțumesc, dar acum vreau să stau singură. Trebuie să înțeleg tot ce s-a întâmplat.
— Te înțeleg. Să știi că sunt aici. Sună-mă oricând.
Andreea închise telefonul și zâmbi. Pentru prima dată după mulți ani, zâmbetul acela era liniștit, sincer, al ei cu adevărat.
Trecură trei luni. Andreea se aruncă în muncă din toate puterile. Noua funcție îi cerea energie, responsabilitate și o atenție neîntreruptă, dar ea se descurca strălucit. Departamentul condus de ea începu să aibă rezultate record. Doina Popescu nu-și ascundea satisfacția.
— Doamnă Dumitrescu, ați depășit așteptările mele. Dacă păstrați ritmul acesta, peste un an vom vorbi despre postul de director general adjunct.
Și acasă totul se schimbase. Andreea mută mobila, scoase ultimele lucruri rămase de la Călin, cumpără perdele noi, flori vii, obiecte frumoase alese doar pentru ea. Apartamentul părea că respiră din nou — devenise mai luminos, mai liber, mai cald.
Divorțul se încheie destul de repede. Călin încercă să ceară despăgubiri pentru „daune morale”, dar avocata Andreei îi explică rapid cum stăteau lucrurile în realitate. În cele din urmă, nu primi NIMIC.
Într-o seară, Andreea se întorcea de la o petrecere a firmei. Sărbătoriseră finalizarea unui contract important. Era într-o dispoziție minunată și își imagina deja liniștea de acasă: o carte, o pătură moale și un pahar cu vin.
La intrarea în bloc o aștepta Călin. Slăbit, nebărbierit, cu hainele mototolite. Andreea se opri la câțiva pași de el.
— Ce vrei?
— Andreea, iartă-mă! — aproape se repezi spre ea. — Am fost un idiot! Abia acum am înțeles totul! Fără tine mi s-a prăbușit viața!
— Asta e deja problema TA, — răspunse ea rece.
— M-au dat afară! — izbucni Călin. — Șeful a aflat de divorț, de felul în care m-am purtat cu tine. A spus că nu are nevoie de angajați care nu respectă femeile. Iar alt serviciu nu găsesc! Peste tot mă refuză!
Andreea își aminti că directorul companiei unde lucra Călin era prieten cu Doina Popescu. Se pare că povestea ajunsese, până la urmă, la urechile potrivite.
— Te rog, lasă-mă să mă întorc, — murmură el. — O să fie altfel. Îți promit că o să mă schimb.
— NU, — spuse Andreea calm și ferm. — Ai primit exact ce ai meritat. Ai vrut să mă umilești, să mă frângi, să mă pui la locul meu. Iar la final, cel care s-a prăbușit ai fost tu.
— Dar eu te IUBESC!
— Nu, Călin. Tu nu mă iubești pe mine. Tu o iubești pe femeia care eram lângă tine: tăcută, comodă, supusă. Dar femeia aceea nu mai există. EU M-AM SCHIMBAT. Și nu am nevoie de un bărbat care vede în mine doar personal de serviciu.
Îl ocoli și porni spre scară.
— Andreea! — strigă el în urma ei. — O să REGREȚI! Nimeni nu te va iubi așa cum te-am iubit eu!
Andreea se întoarse și zâmbi liniștit.
— Știi ceva, Călin? Mai bine singură decât lângă un om care numește controlul și umilința iubire. ADIO.
Intră în bloc, lăsându-și fostul soț sub lumina gălbuie a felinarului. Urcând scările, Andreea se gândea cât de ciudat se întorseseră toate. Călin voise să-i distrugă cariera, iar până la urmă își pierduse propria slujbă. Voise să o facă slabă și dependentă, iar acum el venise să-i ceară ajutor.
Acasă o întâmpină tăcerea. Dar nu mai era tăcerea aceea apăsătoare de odinioară, în care se temea să se miște prea brusc ca să nu-l enerveze pe soțul ei. Era tăcerea păcii, a libertății și a unei vieți noi.
Andreea porni muzica preferată, își turnă un pahar de vin și se apropie de fereastră. Jos, sub felinar, silueta singuratică a lui Călin încă se vedea. Apoi el se întoarse încet și plecă, târându-și pașii.
— Să nu lași NICIODATĂ pe nimeni să hotărască în locul tău cum trebuie să trăiești, — șopti Andreea, ridicând paharul. — Pentru libertate.
Chiar atunci telefonul vibră scurt. Mesaj de la Doina Popescu: „Doamnă Dumitrescu, felicitări! Consiliul de administrație v-a aprobat candidatura pentru funcția de director general adjunct. Am decis să nu mai așteptăm un an. Meritați asta. Discutăm detaliile mâine.”
Andreea zâmbi. Viața ei abia începea. Viața adevărată, în care ea își lua singură deciziile, își clădea singură viitorul și nu mai lăsa pe nimeni să-i conducă destinul. Nimeni, ABSOLUT nimeni, nu mai avea să-i spună cum să trăiască.
Iar Călin… primise exact ceea ce își pregătise singur. Dorise să controleze viața altcuiva și pierduse controlul asupra propriei vieți. Disprețuise succesul soției și ajunsese cu mâinile goale. Lăcomia, aroganța și lipsa lui de respect față de omul de lângă el se întorseseră împotriva lui.
Andreea stinse lumina și se întinse în pat. Mâine începea o nouă zi din noua ei viață. O viață în care nu mai era umbra nimănui, slujnica potrivită pentru toate nevoile altuia sau anexă tăcută la orgoliul unui bărbat. Era ea însăși.
Puternică. Liberă. Împlinită.
Și FERICITĂ.