— Cum adică te-au promovat? — întrebă soțul meu, nedumerit, cu o spaimă ciudată în glas.
— Cum adică te-au promovat? — repetă el, de parcă vorbele mele nu încăpeau în mintea lui.
Andreea rămase nemișcată în mijlocul holului. Cheile îi atârnau încă între degete, reci, strânse prea tare. Zâmbetul cu care intrase în apartament, purtat cu grijă tot drumul de la birou, i se stinse încet de pe față. Călin stătea în cadrul ușii spre sufragerie, cu brațele încrucișate, iar privirea lui nu lăsa loc niciunei iluzii: nu avea de gând să se bucure pentru ea.
— Cum adică te-au promovat? — spuse el încă o dată, apropiindu-se cu un pas. — Pe mine asta NU MĂ MULȚUMEȘTE. Mâine îți dai demisia!
Andreea își scoase paltonul încet, încercând să priceapă dacă auzise cu adevărat acele cuvinte. Toată ziua așteptase seara. Își imaginase cum va deschide ușa și îi va spune, emoționată, că promovarea aceea, pentru care muncise atât, devenise realitate. Urma să conducă un departament într-o companie farmaceutică, unde lucrase cinstit opt ani, fără să sară peste nimic, fără să ceară favoruri.
— Călin, tu știai că sunt propusă pentru postul acesta. Am vorbit despre el încă de acum o lună…
— Una e să vorbim, alta e să iei asemenea hotărâri fără acordul meu! — vocea lui se ascuți. — Și casa cine o ține? Cine gătește? Cine mă așteaptă pe mine când vin de la serviciu? Acum o să stai acolo până noaptea târziu!
Andreea trecu în sufragerie și se așeză pe canapea. Felul în care reacționa soțul ei nu se lega de nimic din ce își imaginase. În cei șapte ani de căsnicie se obișnuise cu izbucnirile lui, cu tonul tăios, cu nemulțumirile aruncate peste orice. Dar egoismul acesta, spus atât de pe față, o izbi mai tare decât se așteptase.
— Călin, este o șansă pentru amândoi. Salariul aproape că se dublează. O să putem merge, în sfârșit, într-un concediu adevărat, să facem renovarea aceea pe care o tot amânăm…
— NU! — lovi el cu pumnul în masă, făcând paharele să tresară. — N-am nevoie de banii tăi! Eu sunt bărbatul, eu trebuie să întrețin familia! Iar tu… tu trebuie să faci din casa asta un loc cald, să ai grijă de mine! Asta e DATORIA TA!
Andreea simți cum o căldură aspră, aproape dureroasă, îi urcă din piept spre gât. În toți anii aceia muncise la fel ca el și, pe lângă serviciu, dusese singură aproape toată casa: se trezea la șase dimineața ca să-i pregătească micul dejun, seara venea frântă și se oprea direct în bucătărie, spăla, călca, făcea curat. El nu era în stare nici măcar să-și pună cana în chiuvetă.
— Călin, nu mai trăim în alt secol. Și o femeie are dreptul la carieră…
— AJUNGE! — veni aproape peste ea, aplecându-se amenințător. — Mâine ori scrii cererea de demisie, ori refuzi funcția. Alege: serviciul sau familia!
Noaptea trecu într-o tăcere grea, apăsătoare. Călin se culcă ostentativ în sufragerie, ca și cum ar fi pedepsit-o prin absența lui, iar Andreea se răsuci până dimineață în dormitor, întrebându-se când anume li se rupsese drumul. Își amintea cum îl cunoscuse la ziua unor prieteni comuni, cum îi aducea flori, cum o conducea acasă și îi vorbea frumos despre viitor.
Dimineața se ridică mai devreme ca de obicei și, aproape fără să gândească, pregăti micul dejun. Călin intră în bucătărie îmbrăcat într-o cămașă perfect călcată — cămașa pe care tot ea o netezise seara trecută, deși se certaseră. Obiceiul fusese mai puternic decât durerea.
— Ei, te-ai hotărât? — întrebă el, așezându-se la masă fără măcar să o salute.
— Călin, hai să discutăm liniștiți…
— Nu e NIMIC de discutat! — împinse farfuria deoparte. — Ori astăzi refuzi promovarea, ori va trebui să procedez altfel.
— Ce înseamnă „altfel”? — Andreea se încordă.
— Am eu metode să-ți schimb decizia, — răspunse el rece. — De exemplu, pot să le spun colegilor tăi cum ești, de fapt, acasă. Dezordonată, leneșă, o gospodină de nimic. Să vedem cât reziști într-o funcție de conducere cu o asemenea reputație.
Andreea îl privi fără să poată crede. Omul acesta vorbea? Omul cu care se căsătorise cândva? Cel care îi promisese că o va iubi și o va sprijini?
— Tu acum mă ȘANTAJEZI?
— Îmi APĂR familia de ambițiile tale ridicole! — Călin se ridică brusc de la masă. — Ai timp până diseară. Gândește-te bine.
Plecă trântind ușa atât de tare, încât geamurile vechi ale apartamentului vibrau. Andreea rămase în bucătărie, cu ochii la micul dejun neatins. În ea creștea ceva ce la început nu știa cum să numească. Nu mai era doar supărare. Nu mai era dezamăgire. Era FURIE. O furie limpede, fierbinte, care ardea tot ce fusese frică.
La serviciu, colegii o felicitau, directorii îi lăudau rezultatele. Doina Popescu, directoarea generală, îi strânse mâna personal și îi spuse că așteptase de mult clipa în care Andreea va prelua departamentul.
— Sunteți una dintre cele mai puternice angajate ale noastre, doamnă Dumitrescu. Sunt convinsă că, sub conducerea dumneavoastră, departamentul va ajunge la un cu totul alt nivel.