Șapte ticăloși i-au zdrobit trupul, au încercat să-i frângă sufletul și au aruncat-o apoi într-o râpă împădurită, convinși că zăpada, pământul înghețat și tăcerea nopții vor acoperi totul. Credeau că povestea se terminase acolo. Dar atunci când urma ajunge în mâinile unui ofițer de contrainformații militare, ea dispare numai pentru cei care nu știu să caute.
Decembrie, anul patruzeci și patru. Trenul „Viena — București” tăia văzduhul înghețat cu un şuierat lung, greu, sfâșiind liniștea moartă a unei nopți de iarnă din Moldova. În vagoane nu se simțea bucuria celor întorși vii, ci o oboseală groasă, lipicioasă, a oamenilor care văzuseră prea mult și nu mai aveau putere nici să vorbească. Maiorul Ana-Maria Stănescu, cunoscută în misiuni sub numele de cod „Viscolul”, stătea lângă geamul înghețat, cu obrazul lipit de sticla acoperită de flori de gheață. Avea douăzeci și șapte de ani.
În spatele ei rămăseseră ani de serviciu în recunoaștere specială, zeci și sute de operațiuni în spatele liniilor germane, ofițeri inamici eliminați și un suflet ars de război până aproape de nimic. În sacul ei militar se afla un acordeon luat ca pradă de război — dar pentru ea era darul pregătit fratelui mai mic, pe care nu-l mai văzuse din primele zile ale războiului. Se întorcea acasă, cu dorința să lase în urmă mirosul de fum, sânge și moarte. În față însă o aștepta o încercare mai cumplită decât frontul — fără ordin, fără lege și fără nicio speranță de ajutor.
Trenul s-a smucit pe neașteptate și s-a oprit. O haltă fără nume, pădure întunecată, o scurtă oprire tehnică.
— Nu mai am aer… — a rostit ea aproape fără glas.
Și-a tras pe umeri mantaua arsă pe alocuri, a ieșit în vestibul și a sărit pe terasamentul acoperit de zăpadă. Voia să tragă în piept aerul tăios și, măcar pentru un minut, să rămână în liniște, departe de sforăitul soldaților prăbușiți de oboseală.
Nu se depărtase de șine decât câteva zeci de pași. Întunericul s-a închis imediat în jurul ei. În spate, zăpada a trosnit. Reflexele au lucrat singure — întoarcere, lovitură. Dar atacatorul nu era singur. Erau șapte. O izbitură puternică în ceafă a aruncat-o în bezna neagră.
Conștiința i-a revenit într-un coșmar de gheață. O poiană în pădure, scăldată în lumina lunii. Un butoi ruginit, în care mai pâlpâiau cărbuni. Și siluete întunecate în jur.
Nu erau soldați, ci fiare cu chipuri de oameni: dezertori, jefuitori, fugari din detașamente de pedeapsă. Ana-Maria a încercat să se smulgă, dar mâinile îi erau strânse cu sârmă și ridicate deasupra capului. Călușul îi rupea buzele. Ea, ofițerul obișnuit să neutralizeze un dușman în câteva clipe, se afla pentru prima dată cu adevărat neputincioasă.
Șapte.
Îi număra, agățându-se de resturile de luciditate care nu se stinseseră. În tremurul roșiatic al jarului, își întipărea în minte fiecare semn: tatuajul de pe o mână, arsura lată de pe obrazul unuia, inelul de pe degetul murdar al altuia, ceasul nemțesc cu sticla crăpată. Și vocea — răgușită, sigură pe sine, a celui care nu se atingea de ea, ci doar privea.
Când totul s-a terminat, au târât-o spre râpă.
— S-o terminăm? — a întrebat cineva.
— Pentru ce să facem zgomot? Până la ziuă n-are cum să țină, — a răspuns aceeași voce. — Aruncați peste ea și plecăm.
Au împins-o în adâncitură, acoperind-o cu crengi, zăpadă și bulgări tari de pământ înghețat. Au plecat fără nicio îndoială că lăsaseră în urmă un trup mort.
Dar inima încă bătea.
Slab, neregulat — dar bătea. Sub stratul de zăpadă și pământ, cu trupul sfărâmat, ea a deschis din nou ochii. Aerul aproape dispăruse. Panica s-a năpustit peste ea din prima clipă.
A început să scormonească pământul cu mâinile, rupându-și unghiile, înecându-se și tușind. S-a târât în sus, mișcându-se numai din furie și dintr-o încăpățânare sălbatică de a supraviețui.
După câteva ore a ieșit afară. Trenul plecase demult.
În noaptea aceea, vechea Ana-Maria Stănescu a rămas în groapa aceea. Din ea a ieșit o ființă care mai avea un singur scop — pedeapsa.
Iași. Spital. Un chirurg bătrân, evitând să o privească în ochi, îi vorbea sec și cu prudență:
— Fracturi, comoție… starea e gravă. Sunt obligat să anunț procuratura militară.
— Nu, — a spus ea încet.
— Este o crimă!
— Am spus că nu.
Știa foarte bine ce ar fi urmat: interogatorii, umilință, întrebări reluate la nesfârșit, priviri străine așezate pe rănile ei. Iar cei vinovați se risipiseră deja în lume.
— Scrieți că am căzut din tren.
După două luni a ieșit din spital. Mergea greu, brațul nu o mai asculta ca înainte, iar în păr îi apăruse o șuviță albă. Dar nu s-a dus acasă. Drumul ei ducea spre București.
Colonelul de siguranță Dumitru Marinescu, fostul ei coordonator, a încremenit când a văzut-o.
— Ce s-a întâmplat cu tine?
— Am nevoie de acte. De un alt nume. De acces la arhive.
— Îți dai seama unde poate duce asta?
— Îmi caut tatăl, — a mințit ea cu o voce dreaptă.
El a privit-o mult timp, apoi a deschis seiful fără să mai pună întrebări. Înțelesese tot. Dar n-a încercat s-o oprească.