„Prietenul soțului meu putea să-mi strige fără rușine, de față cu toată lumea: «Proasto grasă!» — și râdea de parcă ar fi spus cea mai nevinovată glumă. Nici prin cap nu-i trecea că eu eram femeia care îi vira, lună de lună, douăzeci de mii de lei în cont.
— Ioana, în locul tău n-aș pune mâna pe asta. Are maioneză, iar ție numai asta nu-ți lipsește, a aruncat Victor, fără să-și ia ochii de la grătar, apoi a zâmbit strâmb.
La masa lungă de pe terasă stăteau doisprezece invitați. Era o seară de vară, în curtea casei noastre mirosea a carne friptă și a fum dulceag, iar eu muncisem de dimineață la frigărui, salate și garnituri. Rețeta de marinadă o ajustasem aproape trei ani, până ajunsesem la gustul pe care îl voiam.
De șapte ani, totul se repeta după același tipar. În ziua în care l-am cunoscut, când Radu l-a adus pentru prima dată la noi, Victor m-a măsurat din cap până în picioare și a spus, cu un râs tăios, că soțul meu are, se pare, gusturi pentru femei „mai pline”. Atunci mi-am spus că era doar o glumă proastă, grosolană, spusă de un om lipsit de tact.
M-am înșelat.
Eu și Radu ne căsătoriserăm cu opt ani în urmă. Eu aveam patruzeci de ani, el treizeci și opt. Amândoi trecuserăm deja prin căsnicii care nu merseseră. El lucra ca inginer, iar eu, până atunci, deschisesem deja a doua cofetărie. Îmi ridicasem afacerea singură — fără împrumuturi, fără bani de la rude, fără sprijin din partea altcuiva. În primii ani, tot ce câștigam reinvesteam. La nuntă aveam două magazine. Acum aveam cinci.
Victor era prieten cu Radu din copilărie. Fuseseră colegi de școală, merseseră împreună în armată, apoi ani la rând plecaseră la pescuit, în fiecare vară, ca și cum asta ar fi fost o lege nescrisă. Pentru soțul meu, Victor era aproape familie. Înțelegeam asta și, tocmai de aceea, multă vreme am ales să tac.
Aproape un sfert de milion de lei pe an. În fiecare lună — exact douăzeci de mii.
Radu știa, dar la rugămintea mea nu spusese nimic. Nu voiam să amestec afacerile cu relațiile personale.
Iar Victor continua să înțepe.
În seara aceea am pus ultima farfurie pe masă și m-am așezat lângă Radu. Victor turna vin în pahare. Soția lui, Elena, stătea ca de obicei retrasă, cu privirea coborâtă spre podea.
— Ioana, până vine vara ar trebui să mai dai jos ceva, a spus el, întinzându-mi paharul. Tu chiar îți iei costum de baie sau te ascunzi pe undeva, să nu sperii lumea?
La masă s-a lăsat imediat o liniște stânjenitoare. Cineva a tușit scurt. Radu mi-a strâns ușor genunchiul sub masă — semnul lui obișnuit: rabdă, nu începe.
L-am privit pe Victor fără să ridic vocea.
— Îți amintești că încă nu ți-ai achitat creditul pentru birou?
Pentru o clipă i-a pierit zâmbetul. Apoi și-a pus repede masca obișnuită, rânjetul acela sigur pe el, de parcă și replica mea făcea parte din spectacol.
Cineva a schimbat subiectul, conversația s-a mutat spre altceva, iar seara a continuat ca și cum nu se întâmplase nimic. Am tăcut din nou.
După ce au plecat invitații, stăteam la chiuvetă și strângeam vasele. Radu a venit în spatele meu și m-a cuprins de mijloc.
— Nu pune la suflet. Așa e el.
— Tocmai asta e problema. Și asta nu-l scuză.
El s-a dus la culcare, iar eu am rămas în bucătărie, cu mâinile ude și cu o oboseală grea în piept. Eram sleită nu de o singură seară, ci de toți anii aceia în care aceleași cuvinte reveneau, însoțite de râsete străine și de tăcerea celor care stăteau alături.
O lună mai târziu am fost invitați la ziua lui Victor. Împlinea patruzeci și doi de ani.
Am făcut un tort. Poate, din afară, părea ciudat, dar era meseria mea și, în același timp, felul meu de a funcționa. Trei etaje, glazură de ciocolată, decor din caramel. Șase ore de muncă. Aproape patru kilograme.
Radu ducea cutia cu o grijă exagerată, de parcă înăuntru ar fi fost ceva viu și fragil.
— Sigur o să-i placă, a spus el.
Dar lucrurile au luat o altă direcție.
În restaurant se adunaseră cam douăzeci de oameni. O sală pregătită festiv, muzică, masă lungă, pahare pline, felicitări, râsete. Victor primea atenția tuturor cu o mulțumire vizibilă, ca un om convins că lumea se învârte în jurul lui.
Am desfăcut cutia. Tortul arăta impecabil. Câțiva invitați și-au scos imediat telefoanele și au început să-l fotografieze.
— Cine l-a făcut? a întrebat o femeie.
— Eu.
Victor s-a apropiat, a privit tortul, apoi s-a uitat la mine.
— Da, arată serios. Doar că era mai bine dacă nu consumai atâta cremă pe tine, a spus el și a izbucnit în râs, căutând aprobarea celor din jur.
Apoi m-a bătut pe umăr.
În clipa aceea, ceva în mine s-a închis definitiv. Nu a fost o explozie. Nu am simțit furie oarbă, nici nevoia să țip. Doar o hotărâre rece, limpede, fără întoarcere.
— Tortul acesta costă șase sute de lei, am spus pe un ton egal. Am muncit șase ore la el. Tocmai ai jignit omul care ți-a adus un cadou. Așa că îl iau înapoi.
Am închis cutia.
În sală s-a făcut atât de liniște, încât se auzea muzica din încăperea de alături.
— Vorbești serios? a întrebat Victor, buimăcit.
— Cât se poate de serios.