— Vindem casa de la țară și împărțim apartamentul!
— Lenuța! Ce cauți tu aici în mijlocul săptămânii? — vocea ascuțită a doamnei Viorica se auzi de după gardul vecinilor și o făcu pe Elena să tresară. — Ai tăi au plecat de aici aseară, pe înserat. Iar soacră-ta, Doina, a urlat cât a ținut-o gura pe uliță că tu nu mai ai ce căuta pe locul ăsta și că de-acum nu te mai întreabă nimeni nimic!
Elena rămase încremenită lângă poarta mică a coloniei de grădinari, strângând în palmă legătura de chei. Metalul rece al lacătului vechi, mâncat de rugină, era umed de roua dimineții. Cu o seară înainte, Radu îi spusese calm că va rămâne peste program, la primărie, din cauza raportului trimestrial. Dar o neliniște cleioasă, apăsătoare, i se lipise de suflet și nu-i dăduse pace.
Împinse ușa de lemn a verandei.
În locul mirosului cunoscut de scândură de brad, cimbru uscat și pagini vechi, o izbi o duhoare acră și grea. Așa miroseau cârciumile ieftine de la marginea orașului: vin dulce vărsat, slănină râncedă lăsată la aer și cârpe ude, uitate până prindeau mucegai.
Pe masa acoperită cu o mușama veche, cu margarete aproape șterse, stăteau trei sticle goale de vin ieftin. Alături zăcea o farfurie cu bucăți cenușii de slănină, înconjurată de muște leneșe, lucioase de grăsime.
Elena făcu un pas spre cameră și se opri ca lovită.
Pe pat era întinsă cuvertura albă de dantelă. Bunica o croșetase singură, cu iglița subțire, din fir de bumbac, vreme de două ierni lungi. O păstrase ca pe o comoară și îi dădea voie s-o scoată doar la sărbători mari. Acum, chiar în mijlocul acelei albeți delicate, trona o pereche uriașă de papuci mov, din cauciuc ieftin. De pe tălpile lor cădea pe dantelă lut cenușiu, uscat și sfărâmicios.
Elena trase aer în piept încet, se întoarse și ieși în grădină.
Acolo unde duminica trecută înfloreau bogat tufele roz de bujori de soi Festiva Maxima, pe care bunicul ei, Ion Dumitrescu, le adusese cu patruzeci de ani în urmă de la o pepinieră din Argeș, acum se căsca pământ gol. Nu tăiaseră doar florile. Smulseseră tufele cu lopata, brutal, lăsând gropi rupte, iar deasupra aruncaseră cu generozitate sare grunjoasă, ca rădăcinile să nu mai aibă nicio șansă să revină la viață.
Puțin mai încolo, în locul pentru foc, printre cenușă, sclipea stins un lanț ars. Leagănul de lemn, cu laterale sculptate în formă de aripi de lebădă, ultima lucrare făcută de bunic cu mâinile lui înainte să moară, dispăruse. Îl ciopârțiseră cu toporul și îl folosiseră drept lemn de foc.
— Lenuțo, de ce taci așa? — doamna Viorica se apropiase deja de gard și, sprijinindu-se cu pieptul de scânduri, începu să vorbească și mai tare. — Eu îți spun ce-am văzut. Doina a făcut aici legea, de parcă era stăpână. Țipa că s-a terminat cu fandoselile și cu buruienile astea inutile. Zicea că unei familii îi trebuie cartofi, nu mături înflorite, iar fata asta să-și facă mofturile la oraș, că nu-i prințesă. Iar leagănul bunicului tău l-a spart chiar ea cu toporul… Spunea că-i lemn uscat și bun, numai potrivit pentru grătar. Iar Radu al tău îi căra sacoșele și se uita numai în pământ.
Elena se așeză pe banca veche de lângă gard. Degetele ei atinseseră lemnul aspru, înnegrit de ploi și de ani.
— Radu îi căra? — întrebă ea încet, aproape fără intonație.
— Dar cum altfel! Tot el i-a dat și cheile. L-am văzut cu ochii mei cum i le-a pus în palmă. După aia, Doina se lăuda la cișmea: „Gata, am strâns-o cu ușa pe domnișoară. Casa de la țară trece pe numele lui Răducu, actele sunt deja depuse la cadastru”.
Elena scoase telefonul din buzunarul gecii și intră în contul de pe portalul de carte funciară.
Ecranul îi arunca reflexe în ochi. Își mijise pleoapele, privind simbolul de încărcare care se rotea. După câteva secunde, pagina se actualiză, iar lângă rândul „Status cerere” apăru o mențiune roșie: „Înregistrare suspendată”.
Elena apăsă pe link, descărcă fișierul PDF atașat și îl deschise.
În fața ei era un contract de donație pentru terenul cu număr cadastral 13245… și pentru casa de lemn de pe el. Donator: Elena Maria Ionescu. Beneficiar: Doina Petrescu Ionescu.
Radu al ei cel liniștit, comod, atent. Bărbatul care își spăla mereu farfuria după masă și își lustruia pantofii până ajungeau să lucească precum oglinda.
Îi reveni în minte o seară de februarie. Radu intrase atunci în bucătărie frecându-și ceafa — exact gestul pe care îl făcea de fiecare dată când se pregătea să mintă.
„Lena, la asociația de grădinari se fac liste pentru racordarea la gaze cu reducere. Trimite-mi o copie după buletin și actul terenului, le duc eu președintelui, ca să nu mai bați tu drumul până acolo.”
Atunci zâmbise chiar. Se gândise: „Uite ce grijuliu e.” Îi trimisese documentele și uitase de ele.
Elena închise fișierul și se sili să inspire adânc aerul cald al curții, în care acum se simțea limpede mirosul amar de fum lăsat de leagănul ars.