Vecina m-a oprit lângă intrarea în bloc exact în clipa în care ridicasem deja cheia spre interfon.
— Iulia, stai puțin… La tine a venit astăzi, pe la prânz, sora ta?
Nici măcar nu m-am întors imediat. După serviciu, eram aproape mereu în aceeași stare: capul îmi vuia, mâinile îmi erau pline de sacoșe, iar gândurile săreau de la cină la facturi, de la curățătorie la întreținerea care crescuse iarăși fără nicio explicație limpede. La început nici nu mi-am dat seama că mie îmi vorbea.
— Ce soră?
Doamna Aurelia, slabă, atentă la tot, în veșnicul ei cardigan tricotat, se uita la mine cu o expresie în care grija și curiozitatea se amestecau perfect egal.
— Păi a intrat o femeie la tine. Am văzut-o de la geam. Semăna foarte bine cu tine. M-am și gândit: uite, domnule, ce asemănări pot exista. Nu era sora ta?
Am zâmbit fără să vreau, scurt.
— Eu nu am soră.
Ea a clipit nedumerită.
— Cum adică nu ai?
— Așa. Sunt singură la părinți.
Doamna Aurelia și-a mutat stânjenită punga dintr-o mână în alta, dar nu părea pregătită să renunțe.
— Atunci m-am înșelat. Totuși, ciudat. Femeia a urcat la etajul vostru. Pe urmă a descuiat ușa foarte sigur, de parcă venea aici de mult.
Și, nu știu de ce, tocmai ultima frază mi s-a agățat undeva sub coaste.
Nu fiindcă în secunda aceea aș fi înțeles totul. Nu. O femeie normală nu începe să-și suspecteze soțul de infidelitate doar pentru că vecina spune ceva. Mai întâi caută explicații firești: poate a confundat persoana, poate nu a văzut bine, poate femeia a greșit etajul, poate i s-a părut. Dar există fraze pe care, mai târziu, ți le amintești cuvânt cu cuvânt. Și abia după aceea pricepi: ai fost avertizată deja, doar că încă nu știai despre ce anume.
Am dat din cap, mi-am luat rămas-bun și am intrat în scară.
Am urcat pe jos până la etajul șase — liftul, ca de obicei, nu mergea. Pe drum aproape că râdeam singură de mine. Serios acum, ce soră? Ce femeie? Eu și Mihai nu trăiam într-un serial și nici într-un film, ci într-o viață cât se poate de obișnuită. Serviciu, credit pentru apartament, mâncare scumpă, motanul care urla la cinci dimineața, lipsa mea cronică de somn și poveștile lui nesfârșite despre depozit, clienți și traficul din București.
Mihai nu era genul de bărbat despre care prietenele spun: „Pe ăsta trebuie să-l păzești cu ochii-n patru.” Patruzeci și doi de ani, o burtă mică, două cămăși decente „de ieșit”, o geacă bună, privire obosită. Un bărbat obișnuit. Nici frumos, nici cuceritor, nici romantic. Din aceia pe care mai degrabă îi compătimești decât te apuci să-i furi de lângă neveste.
Și totuși, în fața ușii apartamentului, m-am oprit.
Am scos cheia, am ținut-o câteva secunde între degete și am ascultat liniștea de dincolo de ușă. Abia apoi am descuiat.
Apartamentul m-a întâmpinat cu mirosurile lui cunoscute: detergent de rufe, litiera motanului, ceva cu carne — probabil Mihai își încălzise cina. Motanul a ieșit imediat din cameră, s-a frecat de piciorul meu și a mieunat leneș. Totul părea la locul lui. Chiar prea la locul lui.
Mi-am scos pantofii, am intrat în bucătărie, am pus sacoșele pe masă și am observat imediat cele două cești din chiuvetă.
În sine, nu era nimic ieșit din comun. În chiuveta noastră puteau să stea și trei, și patru cești. Dar de data aceasta privirea mi s-a prins de ele fără să vreau.
Cea albă a mea, cu toarta puțin ciobită. Și cea gri, din care bea de obicei Mihai.
Iar lângă ele, pe blat, zăcea un șervețel de hârtie cu o urmă vie, coral, de ruj.
Eu nu foloseam ruj coral.
De fapt, în ultimii ani aproape că nu mă mai machiam. La serviciu — rimel, uneori sprâncenele. Atât. Mai întâi din lene, fiindcă nu voiam să mă trezesc mai devreme. Apoi pentru că „pentru cine”. Pe urmă pur și simplu devenise obișnuință. Dar ruj coral nu avusesem niciodată. Culoarea aceea nu mă prindea. Cu ea păream imediat o vânzătoare de pepeni de pe marginea drumului.
Am rămas în picioare, uitându-mă la șervețel atât de mult, încât am uitat să mai desfac sacoșele.
— Iulia? a strigat Mihai din cameră. Ai venit?
— Da.
Am pus repede șervețelul la loc, fără să înțeleg de ce. De parcă surprinsesem pe cineva furând, dar hotărâsem deocamdată să mă prefac că nu văzusem nimic.
El a intrat în bucătărie în pantaloni scurți de casă și tricou, m-a sărutat pe obraz și s-a uitat în sacoșă.
— A, ai luat cireșe.
Dacă ar fi fost agitat, dacă s-ar fi foit, dacă s-ar fi străduit prea tare să pară firesc, poate mi-ar fi fost mai ușor. Dar era calm. Cu adevărat calm. Așa se poartă ori oamenii nevinovați, ori cei care mint de suficient timp cât să se obișnuiască.
— A trecut cineva pe la tine azi? am întrebat, desfăcându-mi elasticul din păr.
— Pe la mine? A deschis frigiderul. Doar curierul. De ce?
— Vecina mi-a spus că a văzut o femeie. A crezut că e sora mea.
El a zâmbit strâmb, fără să întoarcă măcar capul:
— Poate era de la ANAF.
Și a scos caserola cu chiftele.
Mă uitam la spatele lui, la chelia familiară din creștet, la cusătura de pe umărul tricoului pe care o reparasem chiar eu de curând, și nu înțelegeam de ce mi se făcuse brusc atât de frig.
— Foarte amuzant, am spus.
— Da, a răspuns el.
Și atât.
Nicio pauză. Nicio întrebare. Nici cea mai mică urmă de interes. De parcă îi spusesem că iar s-a ars becul de pe scară.
În baie, când m-am spălat pe mâini, am observat că prosopul meu atârna strâmb, ca și cum fusese pus la loc în grabă. Pe polița de sticlă de lângă periuțele de dinți se afla un fir lung de păr deschis la culoare.
Eu sunt brunetă, mă vopsesc castaniu.
Păr deschis avea mama mea, dar mama nu venise pe la noi în timpul zilei și nu scotocise prin baia mea.
Am ridicat firul spre lumină. Lung, subțire, aproape auriu.
— Ce faci acolo, ai rămas blocată? a întrebat Mihai de dincolo de ușă.
— Nimic, am răspuns și am lăsat firul să curgă în chiuvetă.
La cină aproape că nu am mâncat. Mihai îmi povestea despre un furnizor nou care întârziase livrarea, despre șeful idiot, despre șoferul care iar încurcase niște acte. Eu dădeam din cap când trebuia și mă gândeam la un singur lucru: dacă o femeie fusese în apartamentul nostru în timpul zilei, atunci stătuse aici. În bucătăria asta.
Poate își sprijinise cotul pe masa noastră, poate privise pe fereastra asta, poate chiar râsese la poveștile lui despre serviciu, pe care eu le auzisem deja de o mie de ori.
Și cel mai grețos nu era nici măcar asta. Ci faptul că imaginația mea a început prea repede să completeze tabloul. Ceașca ei. Părul ei. Rujul ei. Parfumul ei. Mâinile ei pe blatul meu. Chipul ei în oglinda mea.
Noaptea aproape că nu am închis ochii.
Mihai dormea lângă mine și respira regulat, greu, cunoscut. Cu treisprezece ani în urmă, sunetul acela mă liniștea mai bine decât orice pastilă.
Stăteam cu fața spre perete și îmi aminteam ultimele luni. Sau, mai bine spus, mintea mea scotea singură la suprafață detalii și căuta potriviri. Întârzierile lui la serviciu. Parfumul nou — scump, deloc genul pe care și-l cumpăra el de obicei. Cămașa pe care nu i-o mai văzusem înainte. Iritarea lui când, într-o seară, îi luasem telefonul doar ca să văd cât e ceasul, iar el îmi spusese tăios: „Iulia, nu mai umbla prin el.”
Atunci mă duruse tocmai formularea. Nu „nu-l atinge”, nu „am treburi de serviciu acolo”, ci „nu mai umbla prin el”. Ca și cum eu devenisem deja ceva umilitor. O femeie care verifică. Care bănuiește. Acea soție nervoasă de care bărbații ajung, inevitabil, să ascundă câte ceva.
Eu nu îi verificasem niciodată telefonul. Niciodată nu-i scotocisem prin buzunare. Nu căutasem bonuri. Mi se păruse mereu că, dacă ajungi să faci asta, totul s-a terminat deja, doar că mai lungești inutil agonia.
Dimineața, el a plecat înaintea mea. M-a sărutat pe tâmplă, mi-a amintit să nu uit să plătesc internetul și mi-a spus că seara va întârzia — era inventar la depozit.
La serviciu am stat până la prânz ca sub apă. Într-un e-mail am greșit data, în cafea am pus sare în loc de zahăr. Apoi m-am trezit privind de aproape zece minute aceeași celulă dintr-un tabel și gândindu-mă la urma coral de pe șervețel.
La ora unu nu am mai rezistat și am sunat pe telefonul fix. Aproape că nu-l foloseam, dar nu-l desființasem — soacra mea avea obiceiul să sune doar acolo.
Nu a răspuns nimeni.
După zece minute am sunat iar.
Ocupat.
Bineînțeles, asta putea să nu însemne nimic. Absolut nimic. Dar în mine se produsese deja ceva ce mai târziu nu se mai poate anula: bănuiala primise confirmare, chiar dacă una minusculă.
Am rămas la birou până la patru și am plecat, mințind că mă doare capul. M-am așezat într-o cafenea vizavi de blocul nostru — într-un loc din care vedeam intrarea. La început mi-a fost rușine. Apoi mi-a fost scârbă. Pe urmă nu mi-a mai păsat.
Stăteam la fereastră, mă prefăceam că mă uit în telefon și mă simțeam o proastă desăvârșită. Aproape patruzeci de ani. Femeie adultă, contabilă, plătesc credit, îmi planific vacanțele după reduceri, îi cumpăr mamei medicamente de la farmacie. Și iată-mă urmărindu-mi propria scară de bloc ca eroina unei telenovele ieftine.
La 16:38, spre bloc a venit o femeie într-un palton deschis la culoare.
Am recunoscut-o imediat.
Înălțime medie. Păr blond strâns într-o coadă joasă. Palton luminos, geantă bună, spate drept. Și o asemănare generală, neplăcută. Nu exactă, nu. Dar același tip. De la distanță, chiar puteai să ne iei drept rude.
S-a oprit la intrare, s-a uitat în telefon, l-a pus în geantă și a intrat. Cineva i-a deschis interfonul prin aplicație.
Am mai stat nemișcată vreo treizeci de secunde. Apoi m-am ridicat brusc, am scăpat lingurița pe jos, am aruncat bani pe masă și am pornit spre bloc.
În lift mi s-a făcut cald. La etajul șase aproape alergam spre ușă.
Din apartamentul nostru se auzea râs de femeie. Un râs obișnuit al unei femei care se simte în siguranță.
Am băgat cheia în yală și, pentru o clipă, nu am putut s-o întorc. Degetele parcă îmi amorțiseră. Stăteam în fața propriei uși și îmi era frică să intru în propria casă.
Până la urmă am deschis.
În hol erau pantofi bej. Calmi, clasici, scumpi. Nu noi — nu genul în care te aranjezi pentru o întâlnire secretă, ci genul în care vii sigură pe tine și la obiect.
Pe comodă, lângă cheile mele, zăceau ochelari de soare cu ramă subțire, aurie.
Când am intrat în bucătărie, au tăcut amândoi.
Mihai stătea lângă fereastră. Ea era așezată la masă, iar în fața ei se afla, într-adevăr, ceașca mea albă cu toarta ciobită.
La început nici nu m-am uitat la ei, ci la ceașca aceea. Probabil că mintea nu poate primi totul dintr-odată și se agață de un obiect.
Apoi am ridicat privirea.
Femeia s-a ridicat.
— Bună ziua, a spus ea.
Și din cauza acelui „bună ziua” politicos mi-a venit s-o lovesc. Pentru calmul ei, pentru reținere, pentru corectitudinea aproape profesională. Tocmai asta era cel mai îngrozitor. De parcă nu venise la soțul meu, ci să discutăm despre ședința asociației de proprietari.
— Cine e? am întrebat, uitându-mă numai la Mihai.
El a albit atât de tare, încât pistruii de pe nas i s-au văzut mai clar.
— Iulia, ascultă-mă…
— Cine e?
Femeia și-a mutat privirea de la el la mine.
— Cred că ar fi mai bine să plec.
Avea voce moale, plăcută, bine așezată. La astfel de femei, chiar și ticăloșia sună ca o propunere rezonabilă.
— Nu, am spus. Dacă tot ați intrat aici cu atâta siguranță, mai stați puțin.
Mihai a făcut un pas spre mine.
— Iulia, hai să nu facem scenă.
Atunci ceva în mine a făcut clic.
Exact în clipa în care el mi-a cerut să nu fac scenă în propria mea casă.
— Să nu fac scenă? am repetat foarte încet. În apartamentul meu stă o femeie străină, vecina o ia drept sora mea, iar tu îmi ceri să nu fac scenă?
Femeia și-a luat geanta.
— Chiar cred că e mai bine să plec.
— Cum vă numiți? am întrebat.
A ezitat doar o secundă.
— Corina.
— Sigur că da, Corina, am spus. Vi se potrivește.
Mihai s-a strâmbat.
— Iulia, încetează.
— De ce? Doar voiai fără scenă. Hai să vorbim calm. De câte ori a fost aici?
El tăcea.
M-am uitat la ea.
— De câte ori?
Ea și-a coborât ochii. Iar mișcarea aceea mi-a spus mai mult decât orice cuvânt. Așa nu își feresc privirea oamenii care au venit întâmplător o singură dată. Așa fac cei care și-au permis deja prea mult și nu mai știu cum să pară modești din nou.
— Nu e nevoie, a spus Mihai.
— De ce nu e nevoie? De adevăr?
M-am dus la chiuvetă, am luat șervețelul de ieri cu urma de ruj și l-am aruncat pe masă.
— E al dumneavoastră?
Corina și-a strâns buzele.
— Nu sunt obligată să…
— Sunteți. Din moment ce beți ceai în bucătăria mea.
Am deschis ușa de la baie.
— Iar firele dumneavoastră de păr le-am spălat ieri în chiuvetă. Și prosopul tot dumneavoastră îl atârnați strâmb.
Mihai a expirat brusc.
— Iulia!
— Ce „Iulia”? Vrei să spui că nu e adevărat?
Ea stătea în fața mea — îngrijită, adunată, frumoasă în felul acela corect, lustruit, pentru care eu nu mai avusesem de mult nici bani, nici putere, nici permisiune lăuntrică. Manichiură, inel subțire, parfum ușor și scump. Până și geanta era exact genul de geantă pe care eu îmi dorisem de mult s-o cumpăr, dar am tot amânat: „mai târziu, când vom avea bani în plus”.
Și cel mai dureros era faptul că vecina nu greșise. Femeia chiar semăna cumva cu mine. Nu la față, nu literalmente. Dar ca tip, ca siluetă, ca fel de a-și ține capul. Chiar și vârsta părea aproape aceeași cu a mea, doar că ea arăta ca o versiune îmbunătățită. Cea care aș fi putut fi eu dacă aș fi dormit opt ore pe noapte, dacă nu aș fi economisit mereu pe seama mea și dacă nu aș fi purtat aceiași blugi ani la rând.
Asemănarea aceea aproape m-a făcut să vomit.
— Seamănă cu mine, i-am spus soțului meu.
El a tresărit.
— Iulia, asta nu contează acum.
— Ba contează enorm. De asta doamna Aurelia a crezut că e sora mea. Ai căutat-o anume așa?
— Ajunge.
— Nu, nu ajunge. Răspunde. Căutai o a doua eu? Doar mai tânără? Mai suplă? Mai comodă?
Corina și-a ridicat bărbia.
— Asta deja e jignitor.
M-am uitat la ea.
— Jignitor este când o femeie străină stă în bucătăria mea și vorbește despre jignire. Nu, nici măcar jignitor. E murdar.
Mihai a spus deodată, cu o voce înfundată:
— Da, vine aici de mult.
Nu am înțeles imediat ce auzisem.
— Ce?
Și-a trecut palma peste față.
— De câteva luni.
— Câte, mai exact?
— Din ianuarie.
Era iunie.
O jumătate de an.
O jumătate de an, o femeie străină intrase în casa mea.
O jumătate de an, altcineva știuse cum scârțâie parchetul din hol, unde sunt lingurile, care ochi de aragaz fierbe mai repede apa, în ce cană îmi las dimineața cafeaua neterminată.
Am început deodată să râd. Tare, urât, nervos. Așa râd oamenii care nu mai au nimic înăuntru cu care să-și țină chipul întreg.
— Din ianuarie? Adică am petrecut Revelionul împreună, în februarie mi-ai dăruit o oală electrică, în martie am mers la mama ta, în aprilie ne certam dacă să zugrăvim balconul, iar din ianuarie tu o aveai deja pe ea? Și o aduceai aici?
— Nu mereu aici, a spus el repede.
M-am uitat la el în așa fel, încât a tăcut.
— Doamne, ce noblețe.
Corina a strâns cureaua genții.
— El mi-a spus că între voi era rău de mult.
A fost a doua palmă din seara aceea.
Nu pentru că aș fi așteptat conștiință de la ea. Ci pentru că așa funcționează aproape întotdeauna. Pentru amantă, soția rareori este om. Soția e o împrejurare. Fundal. O formalitate care se prelungește prea mult. Femeia cu care „totul s-a terminat de mult”, dar care, dintr-un motiv oarecare, continuă să facă supă și să plătească internetul.
M-am uitat la Mihai.
— Între noi era rău de mult?
El tăcea.
— Iar eu, se pare, nu fusesem anunțată.
— Iulia, e complicat.
— Nu. Tocmai că e foarte simplu. Te culcai și cu mine, și cu ea. Asta e toată complicația.
Corina s-a îndreptat brusc, de parcă hotărâse măcar acum să-și păstreze demnitatea.
— Nu vreau să particip la discuția voastră.
— Dar participați deja, am spus. Și de mult. Chiar vă așezați pantofii frumos la ușă, aproape ca o stăpână.
Atunci Mihai a ridicat vocea brusc:
— Ajunge! Amândouă.
Am tăcut. Până și motanul, care stătuse până atunci în pragul bucătăriei, a fugit în cameră.
Mihai respira greu și se uita în masă.
— Da, am o relație cu Corina. Da, de mult. Da, a fost aici. Și acum ce facem?
Nu mi-a venit să cred că spusese exact așa.
— Și acum ce facem?
— Ce vrei? Scandal? Să spargi farfurii? Să audă vecinii?
Mă uitam la el și simțeam aproape fizic cum moare în mine ultimul lucru care îl mai lega de omul cu care mă măritasem cândva.
— La ce bun? am repetat. Tu mă întrebi serios la ce bun faptul că am aflat că soțul meu își aduce amanta în casa noastră de o jumătate de an?
— Nu am vrut să te rănesc, a spus el.
Corina a adăugat încet:
— Așa este.
M-am întors spre ea atât de lent, încât s-a speriat singură.
— Nu vi se pare că în fraza asta dumneavoastră sunteți cam în plus?
A pălit, dar tot a răspuns:
— Eu doar…
— Nu. Dumneavoastră nu „doar”. Dumneavoastră de o jumătate de an nu mai sunteți „doar”. Sunteți o femeie străină în apartamentul meu. Și dacă tot vorbim sincer, să nu-mi spuneți că nu ați vrut să răniți pe nimeni. Oamenii care nu vor să rănească nu se culcă cu soțiile altora.
Ea s-a uitat la Mihai. Nu la mine. La el.
Și în clipa aceea am înțeles definitiv.
Ea nu mai era aici întâmplător. Se obișnuise deja să se uite spre el, să-i aștepte decizia. Să creadă că persoana principală din cameră este el.
Iar eu ajunsesem deodată în plus în propria mea bucătărie.
— Plecați, am spus.
— Iulia… a început Mihai.
— Nu. Acum vorbesc eu. Plecați. Amândoi.
— Și apartamentul meu este.
— Deocamdată da. Dar astăzi ieșiți amândoi de aici.
El s-a încruntat.
— Nu exagera.
Am râs de-a dreptul de atâta tupeu.
— Eu exagerez? Tu îți aduci amanta în casa mea de o jumătate de an, iar eu exagerez?
Corina și-a pus în sfârșit paltonul.
— Mihai, eu plec.
El a tresărit, de parcă voia s-o oprească, și mie mi s-a întunecat privirea.
Voia s-o oprească. Pe ea. În casa mea.
Ea a ieșit în hol. Am auzit-o cum se încalță. Calm, încet. Ca o musafiră care doar a stat puțin prea mult. Peste o secundă, ușa s-a închis.
Am rămas singuri.
Și abia atunci mi s-a făcut cu adevărat frică. Pentru că e mai ușor să urăști femeia străină. Ea este invazia.
Dar lângă mine, în bucătărie, rămăsese soțul meu. Omul cu care trăisem cincisprezece ani. Cel care știa că mi-e teamă să merg noaptea cu mașina, că urăsc ceapa crudă, că plâng la cântece vechi, că arăt îngrozitor când am febră.
Cel care mă văzuse după pierderea sarcinii, după moartea tatălui meu, după operație, după credite, după certuri și nopți fără somn. Și tocmai omul acesta adusese jumătate de an o femeie străină acolo unde stăteau papucii mei.
M-am așezat și mi-am acoperit fața cu palmele.
— Iulia…
— Nu-mi spune așa.
— Nu am vrut să afli în felul ăsta.
— Dar cum? Printr-o felicitare? Printr-un mesaj? Sau așteptai ziua în care ea avea să-mi deschidă singură ușa?
El și-a încleștat maxilarul.
— Totul a mers prea departe.
— Și cum a început? Întâmplător? A căzut ea peste tine în drum spre depozit?
— Nu face asta.
— Nu-mi spui tu ce să fac. Te culcai cu mine după ea?
Și-a ferit privirea.
A fost suficient.
Am simțit cum mi se ridică greața în gât.
— Ieși afară.
— Hai să ne liniștim și să vorbim.
— E târziu. Trebuia să vorbim acum șase luni. Ieși afară!
S-a ridicat și el.
— Nu am unde să merg acum.
M-am uitat fix la el și, pentru o clipă, nici nu mi-am găsit cuvintele.
— Nu ai la cine? am întrebat. Ciudat. Eu aveam impresia că ai chiar unde.
S-a strâmbat.
— Nu răstălmăci.
— Eu răstălmăcesc? Tu ai trăit o a doua viață pe la spatele meu, iar acum îmi ceri să nu răstălmăcesc?
A oftat greu și a spus cu o oboseală prostească:
— Nu am vrut să fie așa…
Și în momentul acela am înțeles perfect de ce unele femei aruncă farfurii în soți. Nu pentru că ar fi isterice. Ci pentru că, la un moment dat, în fața lor stă un om care a distrus totul și vorbește despre sine de parcă ar fi greșit, din neatenție, o stradă.
— Ba da, am spus. Chiar ai vrut. Oamenii se încurcă în sentimente. Tu ți-ai aranjat totul foarte comod: soția seara, amanta ziua. Una îți spală șosetele, cealaltă lasă ruj coral pe șervețele. Foarte comod.
S-a așezat la loc, ca și cum l-aș fi lovit.
— Spui lucruri îngrozitoare.
— Tu ai făcut lucruri îngrozitoare.
Am intrat în dormitor și am închis ușa. Tremuram. Voiam să sparg oglinda, să rup ceva, să sfâșii toate cămășile lui. În loc de asta am deschis dulapul — doar ca să iau o geantă — și pe raftul de sus, într-un colț, am văzut o pungă de la un magazin de lenjerie.
Nouă. Curată. Nu era a mea.
Am scos-o. Înăuntru se afla un set de dantelă bej-deschis. Clar nu mărimea mea. Frumos, scump. Sigur nu genul de lucru pe care îl cumperi unei soții cu care „totul e rău de mult”.
Mi s-au făcut mâinile de gheață.
Când m-am întors în bucătărie, Mihai stătea la masă cu o față de parcă eu îl prinsesem pe el făcând ceva neplăcut.
Am aruncat punga în fața lui, fără un cuvânt.
A pălit.
— Ce e asta?
Nu a răspuns.
— E pentru ea? am întrebat. Se schimba aici? În dormitorul nostru?
— Iulia…
— Răspunde!
— L-am cumpărat de mult. Nu am apucat să i-l dau.
— Și l-ai ascuns în dulapul nostru? Acolo unde sunt lucrurile mele? Acolo unde dormim?
În capul meu ceva s-a rupt. Am apucat ceașca gri de pe masă și am aruncat-o în perete. S-a făcut țăndări. Motanul a țipat sălbatic din cameră. Mihai a sărit în picioare.
— Ai înnebunit?
— Da, am spus. Se pare că, în sfârșit.
A făcut un pas spre mine, parcă voia să ia punga, dar m-am retras.
— Să nu te apropii.
— Liniștește-te.
— Pe ea s-o liniștești. Poate îi place tonul ăsta al tău calm. Din câte se vede, s-a obișnuit deja cu multe aici.
El s-a așezat iar și s-a uitat în podea.
Am scos telefonul și am sunat-o pe Andreea, prietena mea.
— Andreea, pot să vin la tine? am întrebat atât de calm, încât m-am mirat și eu.
Ea a înțeles imediat că se întâmplase ceva.
— Sigur. Unde ești?
— Acasă. Deocamdată.
Am închis și m-am întors spre Mihai.
— Ai o oră. Ori pleci singur, ori îl sun pe fratele tău și vine să te ia cu tot cu lucruri. Mi-e indiferent.
— Și casa mea este.
— A fost.
— Nu rezolvăm nimic așa.
— Dar ce mai e de rezolvat? Ea venea aici. Tu te culcai cu ea. Tu mințeai. Totul este deja rezolvat.
M-a privit deodată aproape iritat.
— Și tu aveai de mult nemulțumiri față de mine.
— Nemulțumiri? Nici nu mi-a venit să cred. Acum încerci să prezinți asta ca pe o criză de cuplu? De parcă am ajuns amândoi cumva aici?
El tăcea.
— Nu, Mihai. Nu „noi”. Tu singur ai adus o femeie străină în casa mea.
Am ieșit pe hol, am coborât de pe dulap vechiul lui troler și l-am pus pe podea.
I-am strâns lucrurile fără să vorbesc. Le aruncam toate la grămadă: cămăși, blugi, șosete, aparatul de ras. La început a încercat să mă oprească, apoi m-a urmat prin apartament, iar în cele din urmă s-a așezat pe marginea canapelei și s-a uitat.
La a treia cămașă am simțit deodată miros de parfum străin. Abia perceptibil. Dulceag, rece. Și atunci am mai înțeles ceva: nu era prima descoperire întâmplătoare.
Doar că înainte găsisem mereu explicații.
Miros străin — magazin, birou, metrou.
Fir blond — serviciu, colege, transport.
Bon necunoscut — buzunar încurcat.
Întârziere — inventar.
Telefon închis — conversații de serviciu.
O femeie poate să nu vadă adevărul foarte mult timp nu fiindcă este proastă. Ci fiindcă adevărul costă prea mult. Iar dacă îl recunoști, trebuie să-ți schimbi toată viața.
Când trolerul era aproape plin, cineva a sunat la ușă.
Am încremenit amândoi.
Am deschis.
Pe palier stătea doamna Aurelia, cu o farfurie de plăcinte acoperită cu un șervet.
Mi-a văzut fața umflată, l-a văzut pe Mihai pe hol, trolerul de lângă picioarele lui — și a înțeles totul într-o clipă.
— Vai, a spus încet.
Am luat farfuria de la ea.
— Mulțumesc. Chiar la timp.
A ezitat, apoi și-a coborât glasul:
— Iulia dragă… iartă-mă. Ieri te-am întrebat și pe urmă toată seara nu mi-am găsit locul. Eu chiar am crezut că știi.
Asta a fost tot.
Ultimul ac a intrat atunci.
Nu când am văzut amanta. Nu când el a recunoscut. Ci când vecina a rostit fraza aceea.
Am crezut că știi.
Adică pentru ceilalți, totul era deja aproape o realitate stabilită. Desigur, ce mare lucru: eu doar știam că, în timp ce sunt la serviciu, în casa mea vine amanta soțului meu.
Am dat încet din cap.
— Acum știu.
Mihai a luat trolerul și a pornit spre lift fără să ridice ochii. Doamna Aurelia s-a lipit de perete ca să-i facă loc. El nici măcar nu și-a luat rămas-bun de la ea. Ușile liftului s-au închis, și abia atunci vecina a întrebat încet:
— Venea de mult pe la voi?
M-am uitat la ea.
— Se pare că mai des decât stăteam eu acasă.
Doamna Aurelia s-a înroșit.
— Sinceră să fiu… la început nici nu mi-am dat seama care dintre voi e soția.
Și atunci am început să plâng.
Nu și-a dat seama care dintre noi e soția.
Adică tot timpul acesta, prin casa mea umblase o femeie care semăna cu mine îndeajuns încât unor străini să nu le fie limpede cui îi aparține, de fapt, viața aceea.
Iar eu, stăpâna acelei vieți, fusesem ultima care observase.
Noaptea am stat singură în bucătărie. În fața mea erau plăcintele, de care nu mă atinsesem. Motanul mi se freca de picioare și privea nedumerit spre hol, de parcă nu înțelegea unde dispăruse unul dintre oamenii lui.
Am privit încet prin bucătărie. Zaharnița nu era unde stătea de obicei.
Pe frigider era un magnet de la o cafenea în care eu și Mihai nu fuseserăm niciodată.
Pe spătarul scaunului era o pătură pe care eu o puneam mereu în cameră — însemna că cineva stătuse aici mult, comod, ca acasă.
Urmele erau peste tot.
Nu stridente. Mici. Tocmai de aceea nu le observasem. Fiindcă femeia străină intrase în casa mea nu ca o hoață, ci ca o a doua versiune a mea.
Am scos fața de pernă, am smuls prosopul din baie, am aruncat șervețelele. I-am strâns mărunțișurile într-o pungă. Sub pat am mai găsit o agrafă. La gunoi. Cele două cești — tot acolo.
Apoi am obosit și m-am așezat direct pe podea, în hol.
Telefonul era lângă mine. Pe ecran a apărut un mesaj de la Mihai:
„Hai să vorbim când te liniștești.”
Mă uitam la cuvintele acelea și nu simțeam decât un singur lucru — o scârbă rece, curată.
Nu „iartă-mă”.
Nu „sunt vinovat”.
Nu „ce pot să fac”.
Ci „când te liniștești”.
De parcă problema nu era ceea ce făcuse el, ci reacția mea prea puternică.
Am șters mesajul și i-am blocat numărul.
Apoi am stat mult în întuneric, până când am înțeles un lucru.
Tot anul acesta trăisem ca și cum viața mea ar fi fost o încăpere de trecere. Nu camera principală. Mai degrabă holul. Un loc în care poți să obosești, să te schimbi, să mănânci pe fugă și să pleci din nou să servești pe cineva. Soțul, serviciul, gospodăria, creditul, motanul, rudele, listele nesfârșite de lucruri de făcut.
Nu îmi mai cumpărasem de mult ceva frumos doar pentru mine. Nu mă mai privisem de mult cu interes.
Nu mă mai întrebasem de mult ce vreau eu, exact eu.
Și poate tocmai de aceea fusese atât de ușor să fie strecurată încă o femeie în viața aceea. Aproape asemănătoare, aproape la fel. Doar mai proaspătă, mai ușoară, mai comodă.
Vecina o luase drept sora mea, iar soțul meu, se pare, drept o versiune îmbunătățită a mea.
Gândul acesta ar fi trebuit să mă distrugă. Dar, nu știu de ce, nu m-a distrus. M-a înfuriat.
Dimineața m-am trezit din cauza liniștii.
Mihai nu era. Nimeni nu foșnea în baie, nu trântea cana, nu își căuta șosetele, nu bombănea despre cafea și nu mergea prin apartament cu pașii aceia cu care mă obișnuisem atât de mult, încât nu îi mai auzeam.
Pe a doua pernă nu era nicio urmă. În cuier — nicio geacă a lui. Pe noptieră — niciun mărunțiș de-al lui.
Bucătăria era plină de soare și părea cumva nouă. Ca după un incendiu care arsese tot ce era inutil, lăsând în urmă spațiu gol, iar tu încă nu știi dacă trebuie să jelești sau ai voie deja să respiri.
Mi-am făcut cafea și, pentru prima dată după mult timp, am scos ceașca bună. Cea pe care o păstram „pentru musafiri”. Albă, subțire, cu desen albastru. Prostește, poate. Dar tocmai asta mi s-a părut important.
Motanul stătea întins pe pervaz. Telefonul tăcea.
La nouă dimineața a bătut cineva din nou la ușă.
Pentru o secundă, inima mi-a căzut. Dar era doamna Aurelia.
— M-am gândit, a spus ea, întinzându-mi o caserolă. Am făcut budincă de brânză. Probabil n-ai mâncat nimic.
Am luat caserola și, pe neașteptate, am zâmbit.
— Mulțumesc.
A stat puțin nehotărâtă, apoi a spus încet:
— Iulia dragă, să fii tare. Și să știi… mai bine un adevăr groaznic decât așa ceva.
Am dat din cap.
Când am închis ușa, mi-am surprins reflexia în oglindă.
Aceeași eu. Aceleași cearcăne sub ochi. Același păr prins cum s-a nimerit. Același tricou vechi. Dar privirea era deja alta.
Nu fericită. Nu.
Doar fără așteptare. Fără acel obicei feminin tăcut de a netezi, de a suporta, de a explica totul prin oboseală, criză, fire grea, rătăcire bărbătească, perioadă complicată.
Mă durea. Foarte tare. Dar odată cu durerea venise și altceva. Înțelegerea că nu se întâmplase degeaba.
Ieri nu plecase din casa mea doar soțul meu.
Ieri ieșise din casa mea omul care, timp de o jumătate de an, îmi împărțise viața cu o altă femeie și, în tot acest timp, crezuse că cel mai mare scandal ar fi fost dacă eu ridicam vocea.
Eu am rămas.
Și, într-adevăr, nicio soră nu am avut vreodată.
În schimb, slavă Domnului, în casa mea nu mai există nici a doua soție.