Vecina m-a oprit lângă intrarea în bloc exact în clipa în care ridicasem deja cheia spre interfon.
— Iulia, stai puțin… La tine a venit astăzi, pe la prânz, sora ta?
Nici măcar nu m-am întors imediat. După serviciu, eram aproape mereu în aceeași stare: capul îmi vuia, mâinile îmi erau pline de sacoșe, iar gândurile săreau de la cină la facturi, de la curățătorie la întreținerea care crescuse iarăși fără nicio explicație limpede. La început nici nu mi-am dat seama că mie îmi vorbea.
— Ce soră?
Doamna Aurelia, slabă, atentă la tot, în veșnicul ei cardigan tricotat, se uita la mine cu o expresie în care grija și curiozitatea se amestecau perfect egal.
— Păi a intrat o femeie la tine. Am văzut-o de la geam. Semăna foarte bine cu tine. M-am și gândit: uite, domnule, ce asemănări pot exista. Nu era sora ta?
Am zâmbit fără să vreau, scurt.
— Eu nu am soră.
Ea a clipit nedumerită.
— Cum adică nu ai?
— Așa. Sunt singură la părinți.
Doamna Aurelia și-a mutat stânjenită punga dintr-o mână în alta, dar nu părea pregătită să renunțe.
— Atunci m-am înșelat. Totuși, ciudat. Femeia a urcat la etajul vostru. Pe urmă a descuiat ușa foarte sigur, de parcă venea aici de mult.
Și, nu știu de ce, tocmai ultima frază mi s-a agățat undeva sub coaste.
Nu fiindcă în secunda aceea aș fi înțeles totul. Nu. O femeie normală nu începe să-și suspecteze soțul de infidelitate doar pentru că vecina spune ceva. Mai întâi caută explicații firești: poate a confundat persoana, poate nu a văzut bine, poate femeia a greșit etajul, poate i s-a părut. Dar există fraze pe care, mai târziu, ți le amintești cuvânt cu cuvânt. Și abia după aceea pricepi: ai fost avertizată deja, doar că încă nu știai despre ce anume.
Am dat din cap, mi-am luat rămas-bun și am intrat în scară.
Am urcat pe jos până la etajul șase — liftul, ca de obicei, nu mergea. Pe drum aproape că râdeam singură de mine. Serios acum, ce soră? Ce femeie? Eu și Mihai nu trăiam într-un serial și nici într-un film, ci într-o viață cât se poate de obișnuită. Serviciu, credit pentru apartament, mâncare scumpă, motanul care urla la cinci dimineața, lipsa mea cronică de somn și poveștile lui nesfârșite despre depozit, clienți și traficul din București.
Mihai nu era genul de bărbat despre care prietenele spun: „Pe ăsta trebuie să-l păzești cu ochii-n patru.” Patruzeci și doi de ani, o burtă mică, două cămăși decente „de ieșit”, o geacă bună, privire obosită. Un bărbat obișnuit. Nici frumos, nici cuceritor, nici romantic. Din aceia pe care mai degrabă îi compătimești decât te apuci să-i furi de lângă neveste.
Și totuși, în fața ușii apartamentului, m-am oprit.
Am scos cheia, am ținut-o câteva secunde între degete și am ascultat liniștea de dincolo de ușă. Abia apoi am descuiat.
Apartamentul m-a întâmpinat cu mirosurile lui cunoscute: detergent de rufe, litiera motanului, ceva cu carne — probabil Mihai își încălzise cina. Motanul a ieșit imediat din cameră, s-a frecat de piciorul meu și a mieunat leneș. Totul părea la locul lui. Chiar prea la locul lui.
Mi-am scos pantofii, am intrat în bucătărie, am pus sacoșele pe masă și am observat imediat cele două cești din chiuvetă.
În sine, nu era nimic ieșit din comun. În chiuveta noastră puteau să stea și trei, și patru cești. Dar de data aceasta privirea mi s-a prins de ele fără să vreau.
Cea albă a mea, cu toarta puțin ciobită. Și cea gri, din care bea de obicei Mihai.
Iar lângă ele, pe blat, zăcea un șervețel de hârtie cu o urmă vie, coral, de ruj.
Eu nu foloseam ruj coral.
De fapt, în ultimii ani aproape că nu mă mai machiam. La serviciu — rimel, uneori sprâncenele. Atât. Mai întâi din lene, fiindcă nu voiam să mă trezesc mai devreme. Apoi pentru că „pentru cine”. Pe urmă pur și simplu devenise obișnuință. Dar ruj coral nu avusesem niciodată. Culoarea aceea nu mă prindea. Cu ea păream imediat o vânzătoare de pepeni de pe marginea drumului.
Am rămas în picioare, uitându-mă la șervețel atât de mult, încât am uitat să mai desfac sacoșele.
— Iulia? a strigat Mihai din cameră. Ai venit?
— Da.
Am pus repede șervețelul la loc, fără să înțeleg de ce. De parcă surprinsesem pe cineva furând, dar hotărâsem deocamdată să mă prefac că nu văzusem nimic.
El a intrat în bucătărie în pantaloni scurți de casă și tricou, m-a sărutat pe obraz și s-a uitat în sacoșă.
— A, ai luat cireșe.
Dacă ar fi fost agitat, dacă s-ar fi foit, dacă s-ar fi străduit prea tare să pară firesc, poate mi-ar fi fost mai ușor. Dar era calm. Cu adevărat calm. Așa se poartă ori oamenii nevinovați, ori cei care mint de suficient timp cât să se obișnuiască.
— A trecut cineva pe la tine azi? am întrebat, desfăcându-mi elasticul din păr.
— Pe la mine? A deschis frigiderul. Doar curierul. De ce?
— Vecina mi-a spus că a văzut o femeie. A crezut că e sora mea.
El a zâmbit strâmb, fără să întoarcă măcar capul:
— Poate era de la ANAF.
Și a scos caserola cu chiftele.
Mă uitam la spatele lui, la chelia familiară din creștet, la cusătura de pe umărul tricoului pe care o reparasem chiar eu de curând, și nu înțelegeam de ce mi se făcuse brusc atât de frig.