Scrisoarea Ioanei le schimbă pentru totdeauna destinul
Dimineața de după nuntă mirosea a flori proaspăt tăiate, parfum scump și cafea răcită pe jumătate. Printre draperiile groase ale camerei de hotel se strecurau raze de soare, desenând pe podea și pe pereți dungi calde, aurii. Pe fotoliu zăcea voalul scos în grabă cu o seară înainte, iar lângă dulap stăteau valizele, închise doar pe jumătate.
Andreea stătea pe marginea patului și îl privea în tăcere pe Mihai. El încă dormea, iar chipul lui părea atât de liniștit, încât era aproape greu de crezut că același om fusese, cu doar câteva ore în urmă, mirele ei. Peste puțin timp urmau să plece în călătoria despre care vorbiseră luni întregi, pe care o visaseră ca pe începutul adevărat al vieții lor împreună.
Deodată, telefonul de pe noptieră începu să vibreze.
Fata îl apucă repede, ca sunetul să nu-l trezească pe soțul ei. Pe ecran apăru un număr fix necunoscut, cu prefix de oraș.
— Da? răspunse ea încet, ieșind pe balcon.
— Doamna Andreea Popescu? Bună ziua. Vă sunăm de la Serviciul Central de Stare Civilă, unde ieri a fost înregistrată căsătoria dumneavoastră, spuse o femeie cu o voce oficială, reținută. Este necesar să vă prezentați urgent la noi pentru o problemă legată de documentele de înregistrare.
Inima Andreei se strânse dureros.
— Ce s-a întâmplat?
— În timpul verificării datelor, a fost descoperită o neconcordanță serioasă în registrele naționale. Prezența dumneavoastră personală este necesară imediat.
— Dar noi plecăm astăzi. Nu se poate rezolva mai târziu?
— Din păcate, nu. Și mai avem o rugăminte. Vă rog să veniți fără domnul Mihai Dumitrescu. Deocamdată nu îi spuneți despre această discuție.
Ultimele cuvinte avură un ton care o neliniști mai tare decât tot restul.
— De ce?
— Veți primi toate explicațiile aici.
Apelul se întrerupse.
Pentru câteva clipe, Andreea rămase nemișcată pe balcon, încercând să înțeleagă ce tocmai auzise. Cu cât repeta în minte cuvintele funcționarei, cu atât neliniștea din ea devenea mai apăsătoare.
Când se întoarse în cameră, Mihai era deja treaz.
— Bună dimineața, soția mea, zâmbi el.
Cuvântul acesta îi apăsă pieptul și mai tare.
— Astăzi? Chiar după nuntă?
— Da. Mi-au spus că nu durează mult.
— Atunci vin cu tine.
— Nu e nevoie. Rezolv repede și mă întorc.
După un timp, taxiul opri în fața clădirii pe care o cunoștea deja.
Cu o zi înainte intrase acolo în sunet de muzică, printre zâmbete și felicitări.
Acum trecea prin intrarea de serviciu, simțind o teamă ciudată, aproape fizică.
Coridoarele erau aproape goale.
În biroul doisprezece o aștepta o femeie de vârstă mijlocie, cu un dosar în mână.
— Intrați, vă rog, spuse ea. Mă numesc Raluca Petrescu.
Andreea se așeză în fața ei.
— Vă rog să-mi spuneți ce se întâmplă.
Funcționara tăcu câteva secunde.
Apoi deschise dosarul.
— După înregistrarea unei căsătorii, se face o verificare automată suplimentară a datelor în bazele naționale.
— Și?
— În timpul acestei verificări s-a constatat că, în cazul soțului dumneavoastră, există o înregistrare activă privind o căsătorie anterioară.
Andreea nu pricepu imediat sensul acelor cuvinte.
— Poftim?
— Conform informațiilor primite în această dimineață, domnul Mihai Dumitrescu figurează oficial ca fiind căsătorit cu o altă femeie.
Camera păru să se clatine în fața ochilor ei.
— Nu se poate.
Raluca Petrescu împinse spre ea copia unui document.
— Și noi am sperat că este o eroare. Tocmai de aceea v-am rugat să veniți personal.
Andreea privi hârtia și nu reuși să creadă ce vedea.
Data înregistrării.
Numele de familie.
Prenumele femeii.
Totul arăta complet oficial.
— Poate fi o defecțiune în sistem?
— Aceasta a fost prima variantă verificată. Din păcate, informațiile sunt confirmate din mai multe surse.
— Dar Mihai mi-a spus că nu a fost niciodată căsătorit.
— În acest caz, fie nici el nu cunoaște problema, fie a ascuns-o în mod conștient.
Cuvintele acelea căzură greu.
După ce ieși din birou, Andreea rămase multă vreme în mașină, fără să aibă curaj să se întoarcă la hotel.
Gândurile i se amestecau.
În memorie îi reveneau, una câte una, detalii cărora înainte nu le acordase importanță.
Apeluri ciudate.
Refuzul lui de a vorbi despre trecut.
Drumuri rare „cu treabă”, despre care povestea mereu prea vag.
Ceea ce odinioară păruse întâmplător se lega acum într-o imagine tulburătoare.
După aproape o oră, totuși, se întoarse.
Mihai o întâmpină în hol.
— Unde ai dispărut? Începusem să-mi fac griji.
Ea îl privi atent.
Chipul lui era la fel de calm ca dimineață.
Ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
— Trebuie să vorbim.
Zâmbetul îi pieri.
— Ce s-a întâmplat?
— Astăzi nu am fost la serviciu.
El se încordă.
Abia perceptibil.
Dar ea văzu.
— Atunci unde ai fost?
— La Starea Civilă.
Câteva secunde se întinseră chinuitor.
— De ce?
— Mi s-a spus că ai o căsătorie încă valabilă.
Mihai păli.
Iar reacția aceasta îi spuse Andreei mai mult decât orice explicație.
Nu era uimire.
Nu era revoltă.
Nu era nedumerire.
Era frică.
Frică adevărată.
El se așeză încet în fotoliu.