Ioana a așezat ceașca de ceai de mușețel pe măsuța din sticlă și s-a lăsat pe spate în fotoliu, cu umerii grei de oboseală.
După fiecare discuție cu soacra ei, rămânea cu un gust amar în suflet, deși doamna Viorica vorbea mereu blând, așezat, aproape sfios. Și acum, când îi cerea din nou ajutor financiar, își cerea iertare după aproape fiecare propoziție, de parcă fiecare leu cerut i-ar fi rănit demnitatea.
— Ioana dragă, iartă-mă că te necăjesc iar, — se văita femeia cu o voce vinovată. — Știu că te deranjez prea des. Dar medicii mi-au spus că nu am voie să întrerup tratamentul. Iar din pensia mea, știi și tu…
Ioana a dat din cap cu milă, deși femeia de la celălalt capăt al firului nu avea cum s-o vadă.
Cu trei luni în urmă, doamna Viorica îi povestise plângând despre diagnosticul primit: artroză la început și o serie de proceduri scumpe, fără de care risca să ajungă la invaliditate. Firește, Ioana nu putuse spune nu. Cincizeci de mii de lei pe lună nu erau o lovitură mortală pentru afacerea ei, iar sănătatea unui om apropiat părea infinit mai importantă decât banii.
— Doamnă Viorica, vă rog, nu vă mai frământați, — i-a răspuns ea cald. — Mâine vă transfer suma de care aveți nevoie. Și nu vă mai cereți iertare tot timpul. Suntem familie acum.
— Ah, Ioana, tu chiar ești un suflet de aur! Ce noroc a avut Andreișor al meu să întâlnească o soție ca tine. Doamne, cu ce am meritat eu asemenea bine?
După încă un șir de mulțumiri, Ioana și-a luat rămas-bun și a apăsat pe butonul de închidere. Nu avea timp pentru conversații lungi, goale, întinse la nesfârșit.
Firma de îmbrăcăminte pentru femei „Moda Ioana” îi cerea prezența în fiecare zi, în fiecare oră. A doua zi urma prezentarea noii colecții, iar peste încă o zi avea negocieri importante cu un posibil investitor. La douăzeci și opt de ani, Ioana conducea o echipă de treizeci de oameni. Micul start-up pornit cândva de tatăl ei se transformase, după ani întregi de muncă, într-un brand serios, cunoscut și respectat.
Tocmai întindea mâna spre tabletă, pregătindu-se să verifice ultimele schițe, când auzi dintr-odată voci cunoscute. La început crezu că televizorul mergea în camera alăturată: Andrei avea obiceiul să lase tot felul de emisiuni pornite. Dar una dintre voci semăna prea tare cu vocea soacrei ei.
— Andreișor, iar am avut noroc! Mâine nevastă-ta îmi unge iar palma! — a râs vesel doamna Viorica.
Ioana a încremenit.
Era, fără îndoială, soacra ei. Dar de unde se auzea? Femeia a privit spre telefon și a văzut ecranul încă luminat, cu apelul activ. Se pare că, atunci când încercase să închidă, butonul nu răspunsese.
— Cât scoți de data asta? — a întrebat Andrei.
Inima Ioanei a început să bată mult mai repede. Soțul ei trebuia să fie la birou, ocupat cu un proiect important pentru refacerea site-ului. De ce stătea, în miezul zilei de lucru, la mama lui?
— Cincizeci de mii, ca de obicei. E chiar înduioșător să vezi cât de sincer se îngrijorează pentru sănătatea mea!
A urmat iar râsul. Râdea și doamna Viorica, iar alături de ea râdea Andrei.
— Mamă, ești genială! Iar artroza asta inventată a fost o idee pur și simplu strălucită!
Ioana a ridicat telefonul cu grijă. Degetele îi tremurau atât de fin, încât abia își dădea seama.
Ce însemna „inventată”? Văzuse cu ochii ei adeverințele medicale și recomandările pe care i le arătase doamna Viorica.
— Ce genială, dragul mamei! — a pufnit soacra. — Ai doar o nevastă incredibil de naivă. O prostuță, dar foarte generoasă, iar asta e o calitate importantă! Profită de ocazie, băiete. Doar să nu ratezi momentul potrivit.
— Nu-l ratez. Vreau o mașină nouă, din reprezentanță. Și nu o chinezărie, ci un model european cum trebuie. Un Mercedes, de exemplu. Și să nu fie mai ieftin de cinci sute de mii de lei.
— Vai de mine! Ce pretenții ai!
— Și ce vrei, să merg toată viața cu Dacia asta veche? Doar nu m-am însurat degeaba cu o femeie bogată.
M-am însurat cu o femeie bogată. Trebuie să profit de ocazie.
Ioana a inspirat încet, adânc, de câteva ori. Mintea ei refuza să accepte ce auzea.
Acesta era Andrei al ei. Bărbatul acela ușor, fermecător, cu simț al umorului, care reușise s-o cucerească în doar câteva săptămâni. Andrei pe care îl întâlnise chiar în biroul ei și de care se îndrăgostise ca o adolescentă. Andrei care, în urmă cu jumătate de an, îi ceruse mâna cu lacrimi în ochi, vorbind despre iubire mare și viitor împreună.
— Ai grijă doar să nu bănuiască nimic, — a avertizat-o doamna Viorica, aproape în șoaptă. — Ioana e credulă, dar nu e chiar proastă, dacă a fost în stare să ridice o asemenea afacere.
— Mamă, nu vorbi prostii. Acum e atât de îndrăgostită, încât, dacă îi cer, îmi aduce și luna de pe cer. Trebuie doar să prezint lucrurile corect. Îi explic că o mașină scumpă îmi trebuie pentru muncă, pentru imagine, pentru întâlniri cu clienții.
— Bravo! Mi-a fost teamă că o să alegi cine știe ce puștoaică fără minte. Dar tu ai știut până și să te îndrăgostești cum trebuie!