Viscolul de ianuarie lovea în ferestre ca o fiară scăpată pe străzile orașului. Zăpada se prăvălea în valuri peste aleile înguste ale unui târg de provincie, iar gerul devenea cu fiecare minut mai aspru, mai tăios, mai necruțător. Termometrul coborâse aproape de minus treizeci de grade. Într-o asemenea noapte, până și câinii fără stăpân își căutau adăpost prin subsoluri, pe lângă conductele calde ori în intrările dosnice ale blocurilor. Totuși, pe trotuarul înghețat, poticnindu-se și târându-și picioarele cu o ultimă rămășiță de putere, mai mergea încă un om.
Îl chema Andrei. Fața îi era acoperită de o barbă căruntă, crescută neîngrijit, piciorul drept îl trăgea vizibil înapoi, iar vechea lui haină militară, jerpelită și prea largă, atârna pe trup ca și cum ar fi fost luată de pe umerii altcuiva. Nu-și știa numele întreg, nu mai ținea minte câți ani avea și de trei ani nu rostise nici măcar un cuvânt. Un accident cumplit îi arsese trecutul din memorie, lăsându-i doar o greutate continuă în ceafă și un gol mut, fără margini.
Căuta un loc, oricât de mic, în care să se ferească de frig. Degetele înțepenite abia îl mai ascultau când trăgea, cu ultimele puteri, de ușile grele ale scărilor de bloc. Uneori broasca ceda, alteori intrarea rămânea descuiată, și reușea să pășească înăuntru. Dar, în loc de căldură și salvare, dădea iar și iar peste aceeași nepăsare rece și peste aceeași mânie.
Într-un bloc, o administratoare l-a împins afară cu țipete, amenințând că sună pe loc la poliție. În altul, un bărbat lat în umeri, îmbrăcat în trening, l-a coborât brutal pe scări, lovindu-l în spate și strigând că este un hoț murdar. Oamenii își întorceau privirea, se strâmbau, chemau câinii asupra lui, de parcă în fața lor nu se afla o ființă vie, ci ceva primejdios, rușinos și inutil.
Puterea îl părăsea pe Andrei cu totul. Aproape fără să mai înțeleagă unde merge, a ajuns la un bloc vechi, scorojit, ridicat pe vremea comunismului. Ușa de la scară era deschisă; interfonul se stricase de mult și nimeni nu se mai obosise să-l repare. Ținându-se de balustradă, Andrei a urcat până la etajul cinci și a zărit un colț întunecat lângă un calorifer vechi de fontă. Căldura care venea din el era slabă, abia simțită, dar în clipa aceea și atât părea un miracol. S-a așezat pe podea, și-a tras genunchii la piept, și-a ascuns mâinile vinete în mâneci și a închis ochii. Înțelegea deja că poate să nu mai apuce dimineața. Gândul că va muri de frig nu-l mai înspăimânta. I se părea liniște, odihnă și izbăvire de durere, foame și umilință.
Tăcerea scării a fost tăiată deodată de scârțâitul unei uși. Dintr-un apartament a ieșit o femeie tânără, ținând o găleată de gunoi în mână. O chema Elena. Avea în jur de treizeci de ani, însă oboseala neîntreruptă și grijile îi adăugaseră pe chip câțiva ani în plus. Cearcănele întunecate, privirea încordată și buzele strânse trădau un om care trăia de prea mult timp la limita puterilor.
Pe umerii ei apăsa o răspundere grea: Elena își creștea singură fiica de șapte ani, Mara. Fetița suferea, încă de când era mică, de o formă severă de astm, iar aproape toată viața mamei se învârtea în jurul medicamentelor, al doctorilor, al cabinetelor de spital și al grijilor fără sfârșit. Ca să poată plăti tratamentele și să cumpere spray-urile scumpe, Elena lucra în două locuri și uitase de mult ce înseamnă odihnă, duminică liberă sau somn fără teamă.
A făcut un pas pe palier și a încremenit. În semiîntuneric, chiar lângă picioarele ei, cineva s-a mișcat. Pe jos stătea un bărbat murdar, sleit de puteri, înghețat până la os. Elena s-a retras instinctiv. Primul impuls a fost să trântească ușa, să încuie toate zăvoarele și să nu lase nenorocirea altuia să-i intre în casă. Mintea îi spunea limpede: o femeie singură, un copil bolnav în apartament și un străin necunoscut pe prag — era o combinație prea primejdioasă.
Își pusese deja mâna pe clanță ca să închidă repede, când Andrei a ridicat ochii spre ea. Erau tulburi, inflamați, plini de suferință. Nu a întins mâna, nu a încercat să se ridice, nu a scos niciun sunet. În privirea lui nu era obrăznicie, nici amenințare. Doar frică, epuizare și o rugăminte mută de ajutor.
Privirea aceea nu i-a îngăduit Elenei să plece. În minte i-a apărut brusc tatăl ei, un om blând și bun, care într-o seară de iarnă adusese acasă un cățel înghețat și îi spusese: „Nu există necaz străin, fata mea.”
Elena a oftat adânc. Rațiunea se împotrivea încă, șoptindu-i despre pericole, dar inima luase deja hotărârea.
— Intrați, a spus încet, deschizând ușa mai larg. Repede, până nu înghețați de tot.
În bucătăria ei mică, dar curată, mirosea a ceai de mușețel, a supă și a căldură de casă. Elena l-a așezat pe necunoscut aproape de calorifer, i-a pus în față o cană mare cu ceai fierbinte și dulceață de zmeură, apoi i-a turnat într-o farfurie supa de pui rămasă de ieri. Lângă ea a așezat o felie groasă de pâine.