Andrei tremura încă din cauza frigului. Ținea lingura cu amândouă mâinile, de teamă să nu verse zeama. Mânca repede, aproape flămând până la disperare, dar în mod ciudat foarte îngrijit: nu sorbea zgomotos, nu înșfăca pâinea, nu lăsa firimituri pe masă. Parcă se străduia din răsputeri să nu murdărească fața de masă curată și să nu-i facă gazdei niciun necaz în plus.
Elena stătea lângă tocul ușii și îl privea cu atenție. La un moment dat, un detaliu straniu i-a atras privirea. Mâinile bărbatului erau murdare, crăpate, cu încheieturile lovite, dar degetele erau lungi, subțiri, aproape elegante. Unghiile aveau o formă regulată, iar articulațiile nu păreau deformate de muncă grea. Nu erau mâini de om obișnuit cu cerșitul și vagabondajul. Aveau ceva al unui om educat, deprins cu precizia și cu grija pentru lucrurile mici.
În clipa aceea, ușa s-a deschis ușor, iar în bucătărie a apărut Mara. Palidă, firavă, într-o cămașă de noapte lungă, cu ochii mari și prudenți, s-a oprit în prag și a început să-l cerceteze pe străin. Elena s-a încordat imediat, gata să-și ia fiica în brațe și să o ducă în cameră. Dar fetița nu a țipat și nu s-a speriat.
Mara s-a apropiat încet, strângând la piept un iepuraș vechi de pluș, cu o ureche ruptă. A stat o clipă pe gânduri, apoi i-a întins jucăria lui Andrei.
Bărbatul a încremenit. A luat iepurașul cu degete tremurătoare, ca și cum ar fi primit ceva neprețuit. O clipă mai târziu, umerii i s-au cutremurat și lacrimile au început să-i curgă pe față. Plângea fără glas, dar atât de amar, încât gestul copilăresc părea să fi spart în el un zid gros de uitare. Andrei nu-și amintea trecutul, însă înăuntrul lui se trezise dureros ceva foarte important — o pierdere pe care nu o putea numi.
După ce s-a mai încălzit și a mâncat, Elena i-a întins pe hol, lângă calorifer, o pătură veche, dar curată, i-a adus o pernă și i-a arătat în tăcere unde se putea culca. Se hotărâse deja: dimineață îl va duce la adăpostul parohial, unde oamenii fără casă primeau mâncare caldă și un pat pentru noapte.
Apoi și-a încuiat ușa dormitorului cu zăvorul și a rămas mult timp trează. Asculta fiecare foșnet de dincolo de perete, strângea telefonul în palmă și încerca să se convingă singură că făcuse ceea ce trebuia.
Viscolul de ianuarie continua să izbească ferestrele, urlând peste acoperișurile micului oraș. Gerul se întărea, ca și cum noaptea însăși ar fi decis să-i încerce pe oameni la milă. Pe străzi nu mai rămăsese aproape nimeni: mașinile erau îngropate în zăpadă, felinarele luminau stins, iar vântul purta prin curți praf de gheață. Pe o asemenea vreme, fiecare își închidea ușa mai bine și încerca să se gândească numai la propria căldură și la propria siguranță.
Cu doar câteva ore înainte, Andrei rătăcise prin acele străzi fără să-și mai simtă degetele și fără să distingă bine drumul. Nu știa încotro să meargă, nu știa cine fusese cândva și nu putea cere ajutor. Trupul îi păstra amintirea frigului, a foamei și a loviturilor, iar mintea nu-i oferea decât pustiu. După accident, viața lui devenise o rătăcire fără sfârșit: gări străine, subsoluri, pomeni întâmplătoare, strigăte aspre și uși închise chiar în fața lui.
Încercase din nou și din nou să se ascundă în scări de bloc. Dar peste tot fusese întâmpinat la fel: cu suspiciune, cu teamă, cu iritare. Unii strigau că miroase urât. Alții îi porunceau să dispară imediat. Alții îl împingeau atât de tare, încât cădea pe trepte și multă vreme nu reușea să se ridice. Oamenii vedeau în el o amenințare, o murdărie, o problemă. Aproape nimeni nu vedea omul.
Doar în blocul vechi de la etajul cinci se întâmplase ceea ce el nu mai aștepta. Ușa nu se deschisese ca să-l arunce înapoi în ger, ci ca să-l primească înăuntru. Nici Elena nu înțelegea de unde îi venise curajul. Îi fusese frică. În apartament dormea fiica ei bolnavă, banii erau puțini, puterile aproape terminate. Totuși, să lase un om să moară la câțiva pași de pragul ei nu fusese în stare.
Acum Andrei stătea întins pe hol, lângă calorifer, învelit cu pătura, și pentru prima dată după multă vreme nu mai tremura de frig. Somnul a venit greu, neliniștit. În vis îi fulgerau frânturi de imagini: pereți albi, o lumină puternică, voci grăbite, râs de copil, miros de medicamente, sânge pe zăpadă. Tresărea, dar nu se trezea.
Dimineața, Elena a fost smulsă din somn de niște sunete metalice ciudate. S-a ridicat brusc în pat. Inima i-a început să bată neliniștit. Primul gând a fost că străinul scotocește, desface ceva, fură. Încercând să nu facă zgomot, a luat de pe noptieră o carte grea și a întredeschis ușa.
Dar în bucătărie se petrecea cu totul altceva decât se temuse ea.
Andrei stătea în genunchi lângă chiuvetă și repara robinetul vechi, care picura de jumătate de an și o scotea pe Elena din minți. Lângă el erau așezate ordonat câteva unelte găsite în debara. Toată vesela fusese spălată, cănile puse la loc pe rafturi, masa ștearsă. Bărbatul lucra concentrat, sigur, ca și cum nu făcea asta pentru prima dată.