Acum am șaizeci de ani și încă îmi este rușine când mă gândesc la povestea asta. Au trecut zece ani de atunci, dar unele amintiri nu se așază niciodată cuminți în trecut. La cincizeci de ani, când ar fi trebuit să am mintea limpede și să nu mai confund zâmbetele cu adevărul, am reușit să-mi pierd capul după o femeie tânără și frumoasă și să mă port ca ultimul prost. Și nu m-a împins nimeni. Am mers singur, cu fruntea sus, spre necazul meu.
Până la cincizeci de ani ajunsesem un om așezat, cel puțin după măsura vieții noastre de aici. Împreună cu un asociat aveam o firmă de transport marfă, „DrumCarpați”: douăsprezece camioane, o bază în zona industrială CUG, la marginea Iașiului, clienți vechi, contracte stabile. Începusem de jos, ca șofer simplu. Dormeam prin cabină, mâncam pe la benzinării și strângeam bani pentru primul camion propriu cum strâng alții pentru un apartament. La cincizeci de ani aveam afacerea mea, nume bun, un apartament cu trei camere aproape de centru și un garaj în care stătea un Land Cruiser pe care mi-l cumpărasem fără să cer voie nimănui. Fiul meu, Alexandru, din prima căsătorie, era de mult bărbat în toată firea, locuia la Cluj și lucra ca inginer la o fabrică. Cu prima soție mă despărțisem liniștit, fără noroi și fără răzbunări. Pur și simplu deveniserăm străini, iar asta se întâmplă uneori.
Pentru vârsta mea nu arătam rău. Poate m-a ajutat firea, poate disciplina. Munca mea nu fusese niciodată o vacanță, dar mergeam la sală de trei ori pe săptămână, sâmbăta înotam la bazin, nu aveam burtă și încă mă țineau genunchii. Părul mi se încărunțise, dar era des, iar unele femei spuneau că tocmai asta îmi dădea farmec. Nu mint: femeile se uitau la mine. Și eu mă uitam la ele. Trăiam liber, mă vedeam cu cine voiam, mă despărțeam fără promisiuni mincinoase și fără să leg pe nimeni cu vorba. Viața curgea drept.
Apoi am luat-o pe un drum greșit.
Într-o zi de octombrie am mers la un salon auto de vehicule comerciale. Voiam să cumpăr un cap tractor nou, pentru că plănuiam să extind rutele. Stăteam în sala de așteptare, răsfoiam un catalog, când s-a apropiat de mine ea.
Andreea. Douăzeci și cinci de ani. Consultantă de vânzări. Tocuri înalte, fustă conică, cămașă descheiată cu un nasture mai mult decât ar fi cerut regulamentul salonului. Avea părul lung, șaten, din acela pe care mâna aproape că pornește singură să-l atingă. Ochii îi erau verzi, cu o lumină blândă și șireată, iar zâmbetul ei oprea exact acea parte din creierul unui bărbat care se ocupă cu prudența.
— Vă interesează modelul 54? m-a întrebat, aplecându-se peste catalog atât de aproape încât i-am simțit parfumul. Dulceag, cu vanilie, complet nepotrivit într-o încăpere plină de afișe cu camioane și motoare diesel. E o alegere foarte bună. Probabil sunteți un antreprenor serios, dacă vă uitați la așa ceva.
— Ce antreprenor serios? am râs eu. Am și eu câteva camioane pe drumurile țării. Muncă, asta e tot.
— Câteva? a făcut ea ochii mari, de parcă îi spusesem că am un port în Constanța. Câte?
— Douăsprezece.
— Douăsprezece? Vai de mine. Tata a avut toată viața doar o Dacie papuc și se lăuda cu ea de parcă era tir.
Am râs amândoi. Apoi am început să vorbim. Ea mi-a notat numărul, chipurile ca să mă țină la curent cu oferta pentru capul tractor. A doua zi m-a sunat. Numai că nu mai era deloc vorba despre camion.
Și trebuie să lămuresc de la început un lucru: nu eu am alergat după ea. Ea s-a apropiat de mine. Tânără, frumoasă, luminoasă, cu toată viața pe chip. Iar eu, un bărbat de cincizeci de ani care se credea trecut prin toate, am mușcat momeala ca un puști. Pentru că e plăcut, ce să mai. Ai cincizeci de ani, iar o frumusețe de douăzeci și cinci te privește ca și cum ești singurul bărbat de pe pământ. Până atunci mă întâlnisem mai ales cu femei de treizeci și cinci, patruzeci de ani, femei cu copii la facultate, cu rate, cu iluziile deja scuturate. Iar aici venea singură spre mine o fată tânără. Și începi să crezi că încă ești vultur.
Primul căruia i-am spus a fost nea Mircea. Prieten vechi, încă din vremea când amândoi țineam volanul cu mâinile crăpate de frig. Avea atunci cincizeci și șase de ani. Divorțase de două ori, nu mai voia să audă de însurătoare și umbla cu femei tinere fără să se mintă pe sine. Întotdeauna avea câte o „prieteniță”: ba o maseuză, ba o instructoare de fitness, ba o contabilă cu manichiură impecabilă.
Stăteam la casa lui de la marginea orașului: grătar, mici, ceafă, țuică și seară răcoroasă. Eu îi povesteam despre Andreea.
Nea Mircea m-a ascultat, a învârtit cu cleștele carnea de pe grătar și până la urmă i s-a întins pe față un zâmbet mulțumit.
— Ghiță, ești tare, măi băiatule. Douăzeci și cinci de ani! Armăsar bătrân, dar încă te caută iepele tinere. Îți dau binecuvântarea. Bucură-te cât vine singură spre tine. Nu mai suntem puștani, am muncit o viață, merităm și noi, nu?
— E foc, Mircea. Nici nu știi. Are ceva în ea… te dărâmă.
— Te dărâmă toate, cât timp plătești nota la restaurant, a mormăit el. Eu nu-mi fac iluzii: ies, plătesc, mă simt bine, ele se simt bine. Toată lumea e mulțumită. Fă și tu la fel. Plimb-o, du-o undeva frumos, arată-i viață bună. Dar ține minte un lucru. A ridicat cleștele spre mine ca pe un deget de profesor. Distrează-te cât vrei. Dar să nu-ți treacă prin cap s-o iei de nevastă. Îi poți fi tată. Fetele astea stau lângă bărbați ca noi pentru bomboana frumoasă, Ghiță. Nu pentru iubirea vieții. Îmi iubesc eu prietenițele? Nu. Mă iubesc ele? Nici atât. Dar nimeni nu plânge. Așa că vezi-ți de plăcere și nu face prostii, oricât ți s-ar învârti capul.
— Hai, lasă, Mircea, ce nuntă? Nu sunt copil.
— Atunci e bine. Hai să bem pentru cei tineri și pentru cei care acceptă!
Am băut. Numai că el nu știa, și nici eu nu pricepeam încă, că eu eram deja pierdut.
Primul semn de alarmă a venit după o săptămână. Am trecut s-o iau pe Andreea după program. Îmi spusese că mașina ei era în service și m-a rugat s-o duc acasă. Așteptam lângă salon și o văd ieșind cu un bărbat. Avea vreo treizeci de ani, geacă sport, mers sigur. Îi spunea ceva, ea râdea, iar el i-a atins cotul. Ea s-a retras, dar nu imediat. Abia după o clipă, când mi-a văzut Land Cruiserul.
S-a urcat în mașină și m-a sărutat pe obraz.
— Cine era? am întrebat.
— Ah, Radu. Fostul. Ne-am despărțit chiar cu o zi înainte să te cunosc. El încă nu acceptă, dar i-am explicat. Acum te am doar pe tine. Între noi e ceva serios. Nu te stresa, iubire.
Cu o zi înainte. Sigur că da.
Un om cu mintea la el, în locul meu, s-ar fi întrebat: oare și Radu știe că s-au despărțit? Sau el trăiește în alt film? Eu nu m-am întrebat. Pentru că ea mi-a pus palma pe genunchi, m-a privit cu ochii aceia verzi și a șoptit:
— Hai la tine. Toată ziua mi-a fost dor de tăticul meu.
Și am plecat.
Bărbați, vă spun pe față: în pat, femeia asta era ca o calamitate naturală. Uragan de categorie mare. În cincizeci de ani văzusem destule, dar așa ceva nu întâlnisem. În fiecare zi. Ea începea. Ea propunea. Ea inventa lucruri cărora eu nici nu le știam numele. Mă simțeam nu ca la douăzeci de ani, ci mai bine, fiindcă la douăzeci de ani nu aveam bani, nu aveam siguranță, nu aveam nimic. Acum le aveam pe toate deodată. Și eu, bărbat în toată firea, am hotărât ca ultimul vițel că asta se întâmpla fiindcă eram eu irezistibil, matur, sigur pe mine și de succes.
Nu, Gheorghe. Se întâmpla fiindcă erai berbec.
Al doilea semn a venit după două luni.
Am sunat-o într-o vineri seară și nu mi-a răspuns. M-a sunat înapoi peste o oră. Vocea îi era lipicioasă, cuvintele i se lungeau ca mierea trasă cu lingura.
— Iubiii, bunăăă. De ce suni? Suntem aici cu fetele, sărbătorim ziua Ioaanei…
Era beată. Și nu puțin.
M-am dus. „Ziua Ioanei” o sărbătorea în doi: ea și o sticlă de Martini. Nicio Ioana nu era acolo. Andreea stătea pe podeaua holului din garsoniera ei, cu rimelul curs, ciorapii rupți în genunchi, chicotind prostește și încercând să se ridice.
— Vai, iubi, de ce ai veniiit? Ți-am zis că e bineee. Doar m-am relaxaaat puțin. M-au terminat la muncă.
— Puțin? Ai băut singură o sticlă. Te-ai văzut cum arăți?
— Și ceee? Nu am voie? Sunt femeie matură. Am douăzeci și cinci de ani, dacă vreau, beau. Nu-ți place, nu te uita. Ce faci acum, mă crești tu?
A doua dimineață, în fața mea stătea cu totul alt om. Palidă, tăcută, vinovată. Frământa marginea tricoului meu, cu ochii umezi.
— Gheorghe, trebuie să-ți mărturisesc ceva. Ce ai văzut aseară… nu a fost o întâmplare. Eu… eu beau. Serios. Și de mult. De la șaisprezece ani. Mi-e rușine, dar vreau să fiu sinceră cu tine.
— De la șaisprezece?
— Așa s-a întâmplat… Tata bea. Mama bea și ea. Am crescut cu asta în casă, apoi am alunecat și eu. Dar pot să mă las! Chiar pot! Pentru tine. Pentru noi. Vreau să fiu normală, pe cuvânt. Doar că am nevoie de un bărbat puternic lângă mine, care să mă ajute. Tu mă ajuți, nu? Mă sprijini?
Și a început să plângă. Plângea frumos. Fără isterie, fără urlete. Doar lacrimi pe obraji, bărbia tremurândă și privirea ridicată de jos, ca a unui pui de pisică aruncat în ploaie.
Ce ar fi trebuit să facă un bărbat cu judecată? Să-i chem un taxi, să-i spun: „Tratează-te, pune-te pe picioare, apoi mai vorbim.” Ce am făcut eu? Am luat-o în brațe, am strâns-o la piept și i-am spus:
— Sigur că te ajut. O să învingi obiceiul ăsta și o să fim împreună. Îți promit.
Și ea „s-a lăsat”. Așa, dintr-odată. Nici păhărel, nici cupă. O lună, a doua, a treia — trează, dulce, atentă. Am crezut-o. Eu, omul care de douăzeci de ani se învârtea prin transporturi și văzuse viața în toate formele ei, am crezut că o fată care bea de la șaisprezece ani va rupe definitiv cu alcoolul doar pentru că m-a întâlnit pe mine.
După opt luni de relație am cerut-o de soție.
Lui nea Mircea i-am spus abia după ce depuseserăm actele la starea civilă. L-am sunat ca un licean, cu o bucurie tâmpă în glas:
— Mircea, mă însor!
În telefon s-a lăsat liniștea. Lungă, grea. Pentru o clipă am crezut că s-a întrerupt legătura.
— Mircea? Alo?
— Sunt aici, a răspuns el înfundat. Ghiță, spune-mi că glumești.
— Nu glumesc. Am depus actele.
— Gheorghe. Omule drag. Ți-am spus. Ți-am spus pe românește. Umblă cu ea, dar nu te însura. Ea are douăzeci și cinci, tu ai cincizeci. Îi poți fi tată. Ce nuntă? Pornește-ți creierul cât nu e prea târziu.
— Mircea, a renunțat la băutură pentru mine. S-a schimbat. Tu n-o cunoști.
— A renunțat la băutură pentru tine, a repetat el rar. Ghiță, ești bou. Un bou nobil, frumos, dar tot bou. Nu s-a lăsat. Oamenii ăștia nu devin foști așa, din dragoste. Se ține o vreme. Poate s-a ambiționat, poate rabdă până la nuntă. După aceea se apucă iar, numai că atunci va fi nevasta ta cu acte, cu drepturi în casa ta și cu pretenții la jumătate din ce muncești zi de zi.
— Eu credeam că mă feliciti, iar tu începi iar. Pe bune, ești un moș cârcotaș.
— Cârcotaș? Îți vorbesc ca prieten, nu ca invidios. Ea nu are nevoie de tine ca bărbat, ci ca portofel. Un portofel cu picioare care se mai și străduiește în pat. Crezi că tu ești singurul frumos și reușit la cincizeci? În salonul ăla auto vede zilnic bărbați ca tine: cu mașini scumpe, cu bani, cu firme. Tu doar ai mușcat mai adânc decât ceilalți, iar ea a tras firul.
— Gata, Mircea. Mi-ai stricat tot cheful. Am hotărât. Actele sunt depuse.
A oftat greu, așa cum oftezi când înțelegi că e inutil să-i explici unui motor că nu trebuie să bată.
— Bine, Ghiță. Bine. Vin la nuntă. Dar cadoul va fi pentru tine, nu pentru ea. Îți dau numărul unui avocat bun. Pune-l bine și să nu-l pierzi.
M-am supărat atunci. Degeaba.
Am făcut nunta la „Hanul Domnesc”: invitați, muzică live, fotograf adus din București. Andreea, în rochie albă, arăta ca dintr-o revistă lucioasă. Bărbații de la mese se uitau la mine cu invidie — clară, aproape pipăibilă. Și îmi plăcea. Doamne, cât îmi plăcea.
După ce au plecat invitații, am dus-o pe Andreea la o pensiune elegantă de pe Valea Prahovei. Luasem cel mai bun chalet, cu șemineu, jacuzzi și ferestre mari spre pădure. Pentru o săptămână. Voiam să fie totul ca în filme.
Am urcat în cameră. Lumânări, șampanie — fără alcool, fiindcă ea nu mai bea. Am cuprins-o în brațe și am început să-i desfac rochia.
Atunci s-a dat înapoi.
— Gheorghe, stai. Trebuie să-ți spun ceva.
— Ce s-a întâmplat?
S-a așezat pe marginea patului. Picioarele lipite, mâinile pe genunchi, privirea în podea. Vocea îi era dreaptă, aproape oficială.
— De fapt, eu nu iubesc lucrurile astea atât de des. Și, sincer, pot trăi foarte bine și fără ele.
La început n-am înțeles. Am crezut că glumește. Că era un joc de nuntă, o fandoseală.
— În ce sens?
— În sensul cel mai simplu. Nu-mi face plăcere. Nu mi-a făcut niciodată. Am suportat pentru că știam că ție îți place. Dar acum suntem soț și soție și vreau să existe sinceritate între noi. Pentru mine e suficient o dată pe lună.
Stăteam în mijlocul chaletului, plătit cu bani grei pe noapte, cu cămașa descheiată, cu paharul de șampanie în mână, și mă uitam la femeia care opt luni se lipise de mine în fiecare zi — în fiecare zi! — iar acum, la câteva ore după semnătura de la starea civilă, îmi spunea calm că totul îi fusese neplăcut.
— Stai puțin, am zis. Adică opt luni te-ai prefăcut?
— Nu m-am prefăcut. M-am străduit. Pentru tine.
— Andreea, asta se numește minciună. Ai așteptat să fim cununați și mi-ai aruncat asta în prima noapte. De ce?
— Pentru că acum suntem familie, Gheorghe! Iar într-o familie trebuie să fim sinceri! Sau tu te-ai însurat cu mine doar ca să ai acces la un corp tânăr? Asta, să știi, e urât și jignitor. Înseamnă că pentru tine sunt doar o jucărie? Uf, Gheorghe, nu mă așteptam la așa ceva de la tine.
Asta era scamatoria. În urmă cu o clipă recunoscuse că opt luni m-a dus de nas, iar după jumătate de minut vinovat eram eu. Eu eram murdar, eu mă gândeam doar la un lucru, eu rănisem biata soție tânără.
Ce ar fi trebuit să fac? A doua dimineață să merg la avocat. Să anulez căsătoria. Sau măcar să cer divorțul cât încă nu se amestecase nimic și nu aveam ce împărți.
Dar ce am făcut? Am rămas. Pentru că, spun cinstit, îmi era rușine. Rușine de invitați, de fiul meu, de nea Mircea, care mă avertizase că sunt un bou cu coarne mari. Să divorțez la o zi după nuntă ar fi însemnat să recunosc că m-au făcut ca pe ultimul fraier. Iar Gheorghe Iliescu nu era fraier. Gheorghe Iliescu era antreprenor, avea douăsprezece camioane și o nevastă tânără la braț. Nu era fraier!
Ba erai, Gheorghe. Din plin.
Până la urmă am trăit împreună șase ani. Șase ani lungi.
Andreea s-a instalat în apartamentul meu cum se instalează cucul în cuibul altuia. Încet, moale, strat peste strat. Mai întâi renovarea: „Gheorghe, nu se poate locui cu tapetul ăsta de la începutul anilor 2000, e rușinos.” Apoi mașina: „Iubi, nu pot umbla cu autobuzul, ia-mi măcar ceva mic, o Honda, de exemplu.” Apoi cursurile: „Gheorghe, vreau să învăț machiaj profesional, e o investiție în viitorul meu.” Apoi călătoriile: „Hai în Italia, am nevoie să schimb aerul, sunt epuizată.”
Epuizată. De ce? Din prima zi după nuntă nu a mai lucrat. Se trezea aproape de prânz, lua micul dejun, mergea la clubul de fitness „Hera” de pe bulevardul Ștefan cel Mare, apoi la mall, cafenea, manichiură. Se întorcea acasă pe seară, cu pungi în mâini. Gătea când avea chef. Făcea ordine dacă o lovea inspirația. În dormitor — aproape nimic. O dată pe lună, cum spusese, și atunci cu o față de parcă i se scotea o măsea fără anestezie.
Îi cumpăram flori în fiecare vineri. Trandafiri albi, fiindcă spunea că îi iubește. Știu sigur, pentru că mai târziu am găsit în aplicația băncii șaptesprezece plăți către „Florăria Iris SRL” în doar jumătate de an.
Iar de băut s-a reapucat. Nu imediat. La început a fost „un păhărel de vin la restaurant, e cultură, Gheorghe, nu înseamnă că beau, e pentru gust”. Apoi paharul a devenit o sticlă acasă. Sticla s-a făcut două. Veneam de la muncă la unsprezece noaptea și o găseam pe canapea, în halat, cu o sticlă goală de Chardonnay pe masă, telefonul în mână și ochii sticloși. Ce îi spuneam? Firește:
— Andreea, mi-ai promis.
Iar ea răspundea:
— Eu nu beau. E vin. Vinul nu e alcool, Gheorghe, e cultură. În Italia îl beau ca pe apă. Ai bea și tu dacă ai pricepe ceva.
După o vreme am început să dormim în camere separate. Să mă întind lângă ea și să mă trezesc în miros de alcool nu mai puteam.
Apoi a venit noaptea acelui transport.
M-au sunat la două dimineața: șoferului Sorin Preda i se stricase camionul pe E85, aproape de Podu Iloaiei, la vreo douăzeci de kilometri de Iași. Avea remorca frigorifică plină cu carne congelată și contractul ne ardea în ceafă. M-am îmbrăcat și am plecat.
Goneam prin orașul adormit, am luat-o spre șoseaua de centură, iar la un semafor am văzut o Honda albă. Numărul Andreei îl știam pe de rost. Două noaptea. Mașina era parcată lângă un bloc pe care nu-l cunoșteam, într-o curte în care nu mai fusesem niciodată.
Am trecut mai departe. Am hotărât să rezolv întâi camionul. Toată noaptea am stat cu Sorin pe marginea drumului, în frig, noroi și întuneric, schimbând cureaua alternatorului. Spre dimineață am reușit să ducem marfa până la depozit.
M-am întors acasă la șapte. Andreea dormea. Honda era la locul ei obișnuit din parcare, ca și cum nimic nu se întâmplase.
— Ai plecat undeva azi-noapte? am întrebat la micul dejun. Calm, de parcă vorbeam despre vreme.
— Nicăieri, a zis fără să-și ridice ochii din telefon. Am stat acasă toată seara. M-am uitat la serial și m-am culcat devreme.
Nu i-a tresărit niciun mușchi. Nicio geană. Așa mint oamenii care fac asta des: ușor, firesc, aproape automat.
N-am certat-o. Am început să verific.
Am intrat în aplicația bancară — nu pe contul meu principal, ci pe cardul comun pe care i-l făcusem „pentru casă”. În ultimele șase luni: paisprezece plăți la restaurante unde eu nu fusesem niciodată cu ea. Nouă plăți în baruri. Trei cumpărături la Douglas — parfumuri de șapte, opt sute de lei. Totalul se apropia de douăzeci de mii de lei. De pe cardul „pentru casă”.
M-am uitat și pe rețelele ei. Până atunci nu intrasem, nu simțisem nevoia. Avea opt sute doisprezece urmăritori. Dintre ei, bărbați — șapte sute treizeci. Derulam: Andrei, 28. Doru, 31. Bogdan, 27. Raul, 33. Și după ei o coadă nesfârșită de tineri zâmbitori, lucrați la sală, care îi lăsau like-uri cu pumnul.
Într-o noapte, când Andreea băuse iar prea mult și adormise pe canapea, telefonul ei a vibrat. Ecranul nu era blocat. Mesajul spunea: „Andreea, poți mâine? Hai la unu, ca de obicei. Te aștept.” Expeditorul era „Vlad”.
Nu am deschis conversația. M-am uitat doar la lista de chaturi.
Vlad. Costi. Doru inimioară. Andrei. Cătălin rest. Radu fostul.
Radu. Același bărbat de la salonul auto. Cel care cică era fostul. Cel de care „se despărțise cu o zi” înainte să mă cunoască. Ultimul mesaj către el era din ziua precedentă.
Am închis telefonul și l-am pus exact cum fusese, cu ecranul în jos.
Apoi m-am așezat în bucătărie și mi-am făcut ceai. Nu-mi tremurau mâinile. Nu tremura nimic. Înăuntru era un gol greu, de beton, ca o hală uriașă părăsită.
Dimineața l-am sunat pe nea Mircea.
— Ei, a spus el. Și atât. Doar „ei”. Ca un om care a așteptat șase ani telefonul acela și totuși nu și-ar fi dorit să-l primească niciodată.
— Ai avut dreptate, am zis.
— Ghiță, nu mă încălzește deloc că am avut dreptate. Hai să vorbim concret. Ți-am dat numărul avocatului. Ai păstrat cadoul de nuntă?
— L-am păstrat.
— Sună-l azi. Acum. Nu mâine, nu peste o săptămână. Cu cât amâni, cu atât te costă mai mult.
Dar n-am sunat.
Fiindcă Andreea, simțind că m-am schimbat, că mă uitam altfel și tăceam altfel, s-a transformat dintr-odată în femeia blândă de la început. Atentă. A gătit. A îmbrăcat rochia aceea. A venit lângă mine și m-a cuprins.
— Ghiță, de ce ești așa posomorât? Știi, m-am gândit. Căsnicia noastră a intrat clar într-o criză. Mă uit la tine și mă doare inima. Nu ai voie să te consumi, la vârsta ta, cu tensiunea ta. Te rog, nu te enerva, ascultă-mă. Hai să mergem la psiholog. La serviciu, prietena Raluca are o terapeută de cuplu extraordinară. Toată lumea spune că salvează căsnicii.
— Hai, am spus. De ce am acceptat, nici azi nu știu. Probabil era ultima mea încercare de a mai crede.
Psiholoaga se numea Gabriela Marinescu. Cabinet pe strada Lăpușneanu, diplomă în ramă pe perete, un cactus pe pervaz. Douăsprezece ședințe a câte două sute cincizeci de lei — trei mii de lei. Apoi au devenit mult mai multe.
La a treia ședință mi-am spus partea. Am povestit situația și, mai ales, am recunoscut că știam de conversațiile ei cu alți bărbați. Mă așteptam ca psiholoaga să spună: e grav, nu se poate așa, trebuie luată o decizie. Andreea stătea lângă mine și plângea frumos — asta știa să facă impecabil.
Gabriela Marinescu a ascultat, și-a scos ochelarii, i-a șters încet și a spus:
— Domnule Iliescu, trebuie să înțelegeți că Andreea este o femeie tânără, cu nevoi pe care dumneavoastră, din păcate, nu le acoperiți întotdeauna. La o asemenea diferență de vârstă, lucrul acesta este previzibil. Dumneavoastră munciți mult, sunteți mai în vârstă, aveți ritmuri de viață diferite. Comportamentul ei nu este doar infidelitate. Este un strigăt de ajutor. Un semnal că îi lipsesc atenția, contactul emoțional, înțelegerea. Ar fi important să învățați s-o acceptați așa cum este și să lucrați cu dumneavoastră.
— Eu? Să lucrez cu mine? am întrebat.
— Da. Cu gelozia, cu nevoia de control, cu așteptările. O apăsați cu standardele dumneavoastră și ea se sufocă. Caută în exterior o descărcare, comunică cu alții ca să nu verse tensiunea asupra dumneavoastră. Dacă relația ar fi armonioasă, dacă nevoile ei emoționale ar fi împlinite, nu ar simți nevoia să privească în altă parte. De aici vine și întoarcerea la alcool. E un comportament de protest.
Andreea dădea din cap și își tampona ochii cu șervețelul. Dădea din cap foarte frumos.
Am mers la toate cele douăsprezece ședințe. Apoi încă zece. Apoi încă niște întâlniri. În total, aproape douăzeci și patru de mii de lei în jumătate de an, ca să mi se explice că soția umbla cu alții fiindcă eu eram un soț slab și nu-i ofeream destulă atenție.
Când, într-un târziu, m-am așezat la masă și am început să socotesc nu sentimentele, ci cifrele, așa cum eram obișnuit în afaceri, tabloul a ieșit limpede.
Renovarea apartamentului — o sută șaizeci de mii de lei. Mașina — șaptezeci și cinci de mii. Întreținerea ei pe șase ani, dacă adunam restaurante, haine, cursuri, concedii, manichiură, cosmetică și fitness — cam patru sute cincizeci de mii. Psiholoaga — aproape douăzeci și patru de mii. Deja treceam bine de șapte sute de mii de lei. Și asta fără ce mă aștepta la divorț. Pentru banii aceștia, Doamne iartă-mă, puteam să schimb în fiecare săptămână prietene tinere ca pe cămăși. Câtă dreptate avusese nea Mircea…
Iar la divorț urma partea cea mai dureroasă: Andreea avea dreptul la jumătate din bunurile dobândite în timpul căsătoriei. Șase ani nu sunt puțin. Avocatul — același al cărui număr mi-l dăduse nea Mircea drept cadou de nuntă — a privit actele, apoi m-a privit pe mine și a spus:
— Domnule Iliescu, o să vă spun ceva neplăcut, dar cinstit. Camionul cumpărat în timpul căsătoriei intră la bun comun. În acești ani ați achiziționat trei vehicule. Plus economii. Plus investițiile în apartament. Dacă ea găsește un avocat bun — și o să găsească — pierdeți încă niște sute de mii de lei. Pregătiți-vă pentru o perioadă grea. V-aș recomanda chiar, înainte să începeți procesul, să vă faceți un control la inimă și să luați ceva pentru calm.
Am depus cererea de divorț.
Andreea nu a plâns. Nu m-a implorat. Nu a făcut scene. A zâmbit cu același zâmbet cu care mă întâmpinase prima oară în salonul auto și a spus:
— Ei, Gheorghe, e vina ta. Eu ți-am dat șanse. Dar tu n-ai învățat niciodată să fii un soț normal. Nu te supăra, dar ești deja bătrânel, chiar dacă te străduiești să pari tânăr. Iartă-mă că ți-o spun direct, dar toată viața ai stat la volan. Ce soț să fii tu, sincer?
— Bătrânel, am repetat.
— Da. Iar eu sunt tânără. Vreau să trăiesc. Tu ai doar muncă, muncă, muncă. Totul pentru camioane, nimic pentru mine. Eu încă pot să mă mărit bine și să fac copii. Dar nu cu tine, normal. Cu tine nici nu aveam de gând.
— Ți-a lipsit vreodată ceva lângă mine?
— Of, începe. Acum se apucă de numărat. Moș zgârcit. De asta nu poți fi iubit, Gheorghe. Nu ești bărbat, ești ca șobolanul acela din basmul cu Degețica. Un contabil bătrân, plictisitor, cu păr alb și bătături — pe mâini și pe volanul tău. Scuze, dar așa e.
M-am ridicat în tăcere și am ieșit. De atunci nu am mai vorbit direct cu ea. Numai prin avocați.
Divorțul a durat patru luni. Ea și-a angajat o avocată aprigă, de la un birou numit „Dreptul Femeii”, specializat în „protejarea intereselor femeilor la divorț”. În practică, protecția aceea însemna simplu: să ia cât mai mult de la bărbat.
Și au luat. Instanța i-a acordat o compensație de o sută patruzeci de mii de lei, plus i-a lăsat Honda pe care i-o cumpărasem. Apartamentul a rămas al meu — era cumpărat înainte de căsătorie, slavă Domnului. Dar economiile pe care le adunasem în douăzeci de ani au primit o lovitură serioasă. A trebuit să scot bani din rulaj ca să nu vând tehnică și să nu pierd contracte.
În seara aceea, nea Mircea a venit fără să sune. A adus o sticlă de coniac și două pahare. Am stat în bucătărie și mult timp nu a spus nimic. Apoi a zis:
— Ghiță, nu-ți țin predici. Ești bărbat matur. Înțelegi singur. Dar ești viu, sănătos, ai mâini, ai picioare. Firma merge. Încă arăți binișor, chiar dacă fata aia te-a scuturat bine. Spune merci că ai scăpat.
— Cum să mai scap, Mircea? Aproape am șaizeci de ani, am zis. Aproape șaizeci și o iau de parcă de la început.
— Nu de la început. De la început era când aveai douăzeci și cinci și conduceai camionul altuia. Acum ai douăsprezece camioane, clienți, nume. Asta nu e zero. E minus, da. Dar minus nu înseamnă zero. Ieșim noi. Sunt aici.
Și chiar a fost acolo. Mi-a adus câteva contracte prin cunoscuți, m-a ajutat să refinanțez niște datorii când ratele au început să strângă. Nu m-a lăsat, nu s-a bucurat de necazul meu, nu mi-a spus niciodată: „Ți-am zis eu.”
După aceea, mult timp nu am putut să mă uit la femei. Începusem să cred că gata, poate Andreea avea dreptate, poate chiar ajunsesem la vârsta la care „nu-ți mai trebuie”. Dar nu. Din fericire, nea Mircea a așteptat momentul potrivit, m-a scos de câteva ori la o saună cu niște prietene ale unor cunoscuți, femei tinere și vesele. Și am înțeles că era prea devreme să mă trec la pierderi, băieți.
Pe Andreea am văzut-o la jumătate de an după divorț. Din întâmplare. În același salon „AutoMoldova” de pe Calea Chișinăului. Intrasem după niște piese. Ea se întorsese acolo.
Stătea în mijlocul sălii. Sigur, nu mai avea douăzeci și cinci de ani, dar arăta și mai provocator: tocuri, fustă conică, cămașa tot cu un nasture mai jos decât cerea codul vestimentar. Lângă ea era un bărbat de vreo șaizeci de ani: burtos, într-un palton scump, cu ceas Breitling la mână. Ea se apleca spre el, râdea, îi atingea umărul.
— Vă uitați la modelul 54? E o alegere excelentă. Probabil sunteți un om de afaceri serios…
Cuvânt cu cuvânt. Gest cu gest. Același program, pornit pe un „client” nou.
Bărbatul se topea. I se citea pe față. Aceeași expresie pe care o avusesem și eu cu șase ani în urmă: „Sunt irezistibil. O frumusețe tânără m-a ales. Ce noroc am.”
Am ieșit din salon, m-am urcat în mașină și am rămas o vreme nemișcat.
Apoi am pornit motorul și am plecat spre bază. Mă așteptau trei camioane la revizie și un contract nou cu un abator din Bacău. Viața nu se terminase. Doar devenise mai scumpă cu o lecție foarte, foarte costisitoare.
Bărbați, țineți minte: dacă voi aveți cincizeci de ani și ea are douăzeci și cinci, nu vă grăbiți să credeți că s-a îndrăgostit fără memorie exact de sufletul vostru. De multe ori, nu o interesează ce aveți în inimă, ci ce puteți oferi. Ochii verzi, nopțile frumoase, lacrimile și vorbele moi nu anulează bunul-simț. Gândiți cu capul. Cu cel de sus. Da, știu, mulți vor spune că am fost un bou cu acte. N-am să vă contrazic. Aveți dreptate. Dar poate povestea mea îl va opri pe altul înainte să semneze propria lui pagubă.